Fizio sem 2 - sange

Sanglele

Sanglele

un lichid ul circulant alcatuit din diferite tipuri de cellule numit: Elemente figurate, suspendat in partea lichida denumit plasma

elemente figurate

1. hematii- globule rosii sau eritrocite

2. leucocite- neurofiles, eozinofiles, bazofiles, limfocite, monocite

3. plachete sanguine- sau trombocite

Mediul intern

elemente figurate + lichidul intersitial + limfa0

Culoarea sange

Rosu- pigmentul respirator hemoglobina in hematii

• sangele bine oxigenata

• hemoglobina este saturat cu oxigen (aproape 100%)

• formeaza - OXIHEMOGLOBINEI

culoarea- rosu inchis

sangele slab oxigenat

este saturat doar 60% oxigen

• nuantele de culoarea de la rosu aprins si rosu inchis depinde de gradul de saturati al hemoglobinei cu oxigen

Rosu deschis

carboxi hemglobina

• combinatia hemoglobina cu monoxid de carbon

Brun-ciocolatiu

methemoglobina

Galben-deschisa

plasma libera de hematii

este datorita de bilirubiniei

Bilirubinei

rezulta din degradarea hemoglobinei

Plasma la vaca si cal

vaca- galben inchisa

cal- galben mai inchis decat vaca

Gustul

-diferite saruri in sange dau gust sarat

mirosul

nu este carateristic

• prezinta unor mici cantiatea de acizi grasi volatil ( din proces metabolic)

  • in cetonemii- corp cetonici + sange = miros de fructe

Volemia

este cantiatea totala de sange din organism

• volumul sangiun nu poate fi masurat direct- pentru ca esanguinea duce la eliminarea doar 50% din masa sanguina restul in capilare, sinsuri venoase si alte vase

metode indirect la volemia

Hetacrit

= raportul dintre volum plasma si volumul total de sange - este egal cu raportul dintru lungimea coloaneu dintr-un tub hematocrit si lungimea total a tubului de hematocrit

Greutatea Specifica

sangelui la 37C intre 1,042-1,060 ( in funtie de specie)

• la mascul are valorile in mascul

• greutatea specifica a sangelui depinde de numarul de elementelor figurate precum si de concentratia solvitii din plasma

Scadarea greutatea specifia

• pot apara la hipoproteinemii ( reducerea sinteza proteinelor de catre ficat, de pierderi proteice renal sau reducarea prelungita alimentar

Creasterea Greuatatea specifica

hiperproteinemic , creastera numarului de elemente figurate, in cazul poliglobuliilor sau deshidatarilor

temperatura

este egal in general cu temperatura centrala a organismului

• mici variatii in functii de topografic organelor

• • maxim in hilul hepatic

• • minim in vasele scrotal

vascozitatea

• definita ca “lipsa de alunecare intre staturi vecin de lichid”, constituie o conditie hemodinamica de importanata deobsebita

• in principal de numarul de hematii si contintul in proteinei al plasmei

vascozitatea sangelui

Conditioneaza rezistenta perifice si prin acesta presiunea atriala

osmolaritatea si presiune osmotica

este numarul de molecule sau ioni activ osmotic soluite in plasma

• se exprima in 1mosmol=1mmol de particule de substante activa

• • se masura prin osmometru

presiunea osmotica

foarte hidrostatica- produsa de solutii intru spatiu divizat o membrana semi permiable

• plasma sangiuna- are presiunea osmota egal cu cea lichiul intracelular al hematiilor

pH

• 7,4 ( infunctie de specie)

pH venos

• mai scazut decat atrial - pentru ca cea mai parte hidratarii bioxidului de carbon , ceea ce determina formarea ioni de hidrogen

• • 7,36

pH atriala

7,4

Scaderea de pH

• pH- 7,3- acidoza

• sub pH 7- coma

• sub pH 6 - moartea

creasterea pH

• peste 7,4- alcaloza

• peste 7,6-7,8- coma

• peste 8 - moartea

Reglarea pH sanguin

Sistem tampon si mecanism fiziologie

• exista 5 principal sistem tampon

  1. sistem bicarbonat/ acid cabonic

  2. sistem hemoglobina redusa/ hemoglobina de potasiu

  3. sistem oxihemoglobina/ oxihemoglobinat de potasiu

  4. sistem fosfat monosodic/fosfat disodic

  5. sistem proteine acid/ protein alcaine

Rezera alcalina in sange

cantitatea totala de bicarbonat din sange

• capacitatea de bicarbonate in sange= capacitatea combate tendita la acidoza

Functiile ale sangelui

Transport: a. schimburile nutritiv

b. transport metabolic pt. supravietvirea- 02, glicoza, amino acizi, lipide, acizi grasi

c. oxigenul

d. produsi pt. catabolism la rinichi si ficat

e. caldura- termoreglarea

f. hormonii

g. apa si electroliti- Na, K ,CO2, Cl

2. Functia de aparare antiinfectioase- leucocite, anticorp, imunologia

3. mentinerea echilibru acido-bazic- sistem tampon, echilibru acid-bazic al organismului

4. hemostaza fiziologice- factori coagularii si trombocite- prevenirea hemoragiilor (hemostaza)

Hemostaza medului intern- mentinrea izovolemia( constant volum)

zotonici( constant presiunii osmotica)

izohidricizi ( constant pH

iziionici ( constant pH)

5. Regarlea presiunii ateriala

Mediul intern

 Mediul intern

– Sangele

– Lichidul interstitial

– Limfa

– Lichidele transcelulare

• Lichid peritoneal

• Lichid pleural

• Lichid pericardic

• Lichid sinovial

• Lichid cefalo-rahidian

 Echilibrul hidric al organismului

 – Apa este indispensabilă vieţii, avand multe functii:

• Reglarea temperaturii corpului

• Protectie si lubrefiere

• Solvent

• Mediu de reacţie (biosinteză şi biodegradare);

• Realizarea proceselor de transport, secreţie si excretie

– Apa reprezintă 60 % din greutatea corpului (o cantitate mai mare la organismele tinere) şi este repartizată în două compartimente:

• Comp. intracelular – 40 %: citoplasma tuturor celulelor;

• Apa extracelulară – 20 %, reprezentată de :

– Apa mediului interstiţial – mediul de viaţă al celulelor;

– Apa intravasculară – plasma

 Variatia cantitatii de apa in organism:

 Tineret 70 %, adult 60 %, varstnic 45 %,

- Slab 50 %, gras 40 %

 Balanţa apei în organism e asigurata de :

 • Aportul de apă

• Eliminerea apei

– Aportul de apă este asigurat de:

• surse exogene: apa ingerată şi din alimente

• endogene: apa metabolică(catabolismul nutrienţilor)

– Din 100 g lipide -119 g apă;

– Din 100 g glucide – 56 g apă;

– Din 100 g proteine – 45 g apă.

– Eliminarea apei – pe cale renală (controlată neuroumoral), dar şi digestivă, pulmonară, cutanată sau prin producţii.

 Necesarul de apa la animale

 • Nu exista o relatie de directa proportionalitate intre necesarul de apa si greutatea corporala.

• O vaca de 500 kg nu necesita un consum mai mare de 10 ori de apa fata de un vitel de 50 kg

• Consum bazal de apa – cheltuieli calorice – suprafata corporala (o vaca are de 3-4 ori mai mare suprafata corporala decat un vitel, asadar va avea un consum de apa doar de 3-4 ori mai mare).

Fiziologia sângelui

Sângele nu este numai un lichid, ci reprezintă un ţesut mezenchimal, alcătuit dintr-o parte lichidă (plasma) şi o parte celulara (elemente figurate).

Volumul sanguin (volemia)

Volemia constituie volumul total de sânge din organism (la 1 Kg corp revin 60-90 ml sânge). Volumul de sânge se calculează în funcţie de greutatea corporală, reprezentând în medie 7,5 % din greutatea corpului, cu variaţii între 5,5-9,2 % (în funcţie de specie, vârstă, stare fiziologică).

Repartiţia volumului sanguin în organism:

• 85 % în rezervorul de joasă presiune: cord, vene, capilare, circulaţia pulmonară

• 15 % în rezervorul de înaltă presiune: sistemul arterial.

Dintre organe, ficatul şi splina constituie adevărate rezervoare sanguine. In repaus, nu circulă întreaga cantitate de sânge, ci doar 55 %, restul de 45 % din volumul sanguin stagnează în sistemul venos. In activitate, se produce o redistribuire sanguină, fiind mai bine irigate organele solicitate (active).

Reglarea volemiei – menţinerea constantă a volumului sanguin se face prin:

• Mecanism presional (forţe ce acţionează intracapilar şi interstiţial):

• Mecanism renal (cresterea sau scaderea diurezei)

• Mecanism nervos (reflexe de refacere a volemiei, prin voloceptori cardiaci)

• Mecanism umoral (ADH-ul şi aldosteronul controlează volumul sanguin prin variaţiile

osmolarităţii)

Compoziţia sângelui

Componentele sângelui:

– Plasma: » substanţe organice şi anorganice

– Elementele figurate: » Hematii (eritrocite, globule roşii);

» Plachete sanguine (trombocite).

» Leucocite (globule albe);

Funcţiile sângelui:

– Transport (nutritie, respiratie, excretie)

– Homeostazie (termoreglare, echilibrul acidobazic)

– Apărare (prin elemente celulare - leucocite, proteine - anticorpi)

– Reglare si control

– Hemostaza fiziologica

Proprietăţile fizico-chimice ale sângelui

Culoarea

– Gustul

– Mirosul

– Densitatea 1,042-1,060

• Presiunea osmotică (osmolaritatea)

– menţinerea constantă a Pos reprezintă izotonia: 5300-5500 mmHg

• Presiunea oncotică (coloid-osmotică): 25-30 mmHg

• pH sanguin 7,30-7,57

– Mentinerea constanta a pH-ului (ioni de H+) se numeste izohidrie

– Sistemele tampon: ex. bicarbonat/acid carbonic; hemoglobină redusă/hemoglobinat de potasiu; proteine acide/proteine alcaline

• Raportul plasmă-elemete figurate (hematocrit)

• Vâscozitatea sângelui -de 3-5 ori a apei

Elementele figurate ale sângelui

Eritrocitele

• Sunt esenţiale pentru viaţă, deoarece asigură transportul gazelor respiratorii şi menţin echilibrul acido-bazic.

– ERITROPOEZA

– ELEMENTELE FUNCŢIONALE ALE ERITROCITELOR

– FUNCŢIILE ERITROCITELOR

Eritropoeza

Pentru menţinerea relativ constantă a numărului de eritrocite, în organism există un echilibru dinamic între: - eritropoeza

- eritroliza

• Eritropoeza este procesul de proliferare şi diferenţiere specifică a elementelor ce compun seria roşie.

• Procesul se desfăşoară în perioada prenatală în foiţa mezoblastică a sacului vitelin, ficat, splină şi măduvă osoasă, iar în perioada postnatală numai în măduva hematogenă care la adult persistă doar în corpul vertebrelor, coaste, stern şi cavităţile spongioase ale epifizelor oaselor lungi.

Eritropoeza in diferite stadii ale vietii

– Embriogeneza timpurie: sac vitelin

– Viata fetala timpurie: Ficat si splina

– Viata fetala tarzie- Maduva osoasa (MO)

– Dupa nastere: • Animale tinere- MO a tuturor oaselor

• Animale adulte- MO a vertebrelor, sternului, coastelor, osului iliac, partii superioare a humerusului si femurului.

• Formarea eritrocitelor începe de la celula primordială suşă (stem), pluripotentă numită hemocitoblast . Din hemocitoblast se pot diferenţia celulele stem orientate pe una din liniile celulare sanguine: • Eritrocitară

• Leucocitară

• Trombocitară

• Procesul de diferenţiere eritrocitară se desfăşoară sub acţiunea eritropoetinei, hormon produs de rinichi, ce acţionează asupra celulelor stem orientate eritroblastic. Astfel, de la celulele imature, mari, nucleate reunite sub termenul global de eritroblaşti (rubricite) se ajunge prin procese de proliferare şi maturaţie la celulele mici, mature încărcate cu hemoglobină, numite eritrocite (hematii).

Stadii de dezvoltare a eritrocitelor (în MOH)

1. proeritroblast (rubriblast),

2. eritroblast (rubricit) bazofil

3. eritroblast (rubricit) policromatofil

4. eritroblast oxifil (metarubricit)

5. reticulocit

6. eritrocit (hematie) Pe măsura dezvoltării liniei celulare eritrocitare, se produc o serie de modificări:

7. celulele îşi reduc dimensiunile

8. nucleul acestora se micşorează

9. cromatina nucleară se condensează, în final picnoză şi expulzare

10. Celulele pierd organitele şi se încarcă cu Hb. -Sinteza Hb are loc în stadiile celulare intermediare

Eritropoeza normală

• Pentru o producţie normală de eritrocite este nevoie de un raport corespunzător de substanţe plastice şi coenzime: • proteine,

• Fe, Cu, Zn,

• vitaminele B12, B6, B2, C, acid folic.

• Eritropoeza dureaza 7 zile, dintr-un proeritroblast formându-se aproximativ 16 eritrocite mature.

• Reticulocitul este o formă intermediară cu durata de viaţă de 1-3 zile, parte în maduvă şi parte în sângele circulant. Trecerea reticulocitului din măduvă în sânge – eritrodiabaza - se face prin mişcări active de diapedeză, cu ajutorul pseudododelor pe care le emit. Transformarea reticulocitului în eritrocit este urmarea procesului de maturare, caracterizat prin dispariţia mişcărilor, pierderea tuturor organitelor prin autofagie, umplerea suplimentară cu Hb.

• Numărul reticulocitelor din sânge este un indice al eficienţei eritropoiezei (procentul normal 0,5-2,5 %).

Structura morfofuncţională a eritrocitelor

Eritrocitul este o celulă modificată profund pentru indeplinirea cu eficienţă maximă a funcţiei sale principale: transportul gazelor respiratorii.

• Forma

– Eritrocitul este celula nucleată şi elipsoidală la amfibieni, peşti şi păsări şi lipsită de nucleu la mamifere la care are forma unui disc biconcav, cu grosime mai redusă în centru, iar din profil are forma unei haltere sau a unui piscot cu marginile îngroşate sau rotunjite.

– Forma este adaptată la funcţia de transport al gazelor, ea conferind celulei maximum de suprafaţă pentru un volumul redus.

Compoziţia chimică - Eritrocitelor

– Citosolul eritrocitelor conţine apă 60%, proteine, lipide, glucide, enzime, vitamine, săruri minerale.

• Enzimele din citosolul eritrocitar, în număr de peste 50 sunt reprezentate de: anhidraza carbonică, fosfataze, catalază, peroxidază, acetilcolinesterază, etc. Ele reglează diversele procese metabolice, esenţiale pentru supravieţuirea şi buna funcţionare a eritrocitului.

• Dintre proteine, cel mai important component este hemoglobina (33-35%).

Hemoglobina

• Hemoglobina este principalul pigment respirator. Este o cromoproteină formată din globină (96% - component proteică) şi hem – o metaloporfirină în care fierul este bivalent.

• Globina - componenta proteică, este alcatuită din patru lanţuri polipeptidice, identice două câte două, care dau naştere mai multor tipuri de hemoglobină:

– hemoglobina adultului (HbA), formată din două lanţuri α cu câte 141 aminoacizi şi două lanţuri β cu câte 146 aminoacizi

– hemoglobina fetală (HbF), formată din două lanţuri α şi două lanţuri γ

• Hemul este o protoporfirină în care Fe2+ face ca molecula de hemoglobină să fie o structură dinamică, un fel de plămân molecular care realizează fixarea, transportul şi eliberarea oxigenului. Este deci partea fiziologică activă datorită proprietăţii de a se combina reversibil cu oxigenul – oxihemoglobina.

• Alte combinaţii ale Hb:

– Carbamat de hemoglobină sau carbhemoglobina (combinaţia cu CO2) – una din formele de transport al CO2 de la ţesuturi la pulmoni;

– Carboxihemoglobina este combinaţia hemoglobinei cu oxidul de carbon.

• Afinitatea hemoglobinei pentru CO este de 210 ori mai mare decât pentru O2. Prezenţa CO în aerul atmosferic în proporţie de 0,1% blocheaza 50% din cantitatea de hemoglobină. La o concentratie de 70-80%, produce moartea.

– Sulfhemoglobina este un produs de denaturare oxidativă a hemoglobinei, în care O2 se combină cu S din diverse toxice. Este un compus nedisociabil, bine suportat de organism care dispare din sânge prin liza eritrocitelor.

– Methemoglobina este o hemoglobină oxidată în care Fe2+ se transformă în Fe3+ şi compusul pierde capacitatea de a fixa oxigenul (intoxicaţii cu nitriţi, nitraţi, etc.).

Sinteza hemoglobinei necesită:

– un aport suficient de proteine pentru a asigura cantitatea de aminoacizi ce compun lanţurile globinice

– Fe2+, care are rol de substrat şi catalitic;

– cupru, care favorizează absorbţia fierului, intreţine viabilitatea eritrocitelor şi hematopoeza;

– cobalt şi nichel care produc stări uşoare de anoxie care stimulează secreţia de eritropoetină ;

– acidul clorhidric din stomac, care acţionează indirect prin reducerea Fe3+ în Fe2+;

– vitamine: acidul folic, B12, C, PP şi B6, care participă atât ca stimulatori ai eritropoezei, cât şi ai activităţii enzimatice din eritrocitul adult;

• Cantitatea de hemoglobină variază în funcţie de specie

• In cadrul speciei, Hb prezintă limite de variaţie în funcţie de:

– vârstă,

– stare fiziologică,

– sex,

– stare de intreţinere.

• In general, valorile Hb sunt cuprinse intre 8 – 18 g/dl pentru majoritatea speciilor de animale.

Proprietăţile fizico-chimice ale Eritrocitelor

1. Deformabilitatea este capacitatea de adaptare a formei eritrocitelor la forţele mecanice. Această proprietate e posibilă datorită unei proteine specifice spectrina. Circulaţia eritrocitelor în sectorul microcirculaţiei şi schimbul de gaze, apă şi electroliţi au la bază această proprietate.

2. Dispunerea în fişicuri sau rulouri sau agregarea eritrocitara - este proprietatea eritrocitelor de a se lipi între ele sub formă de trenuri de eritrocite separate de boluri de plasmă, fiind forma de circulatie in capilare. Dispunerea in fişicuri este o proprietate reversibilă şi depinde atât de eritrocite, cât şi de concentraţia plasmatică a albuminelor, globulinelor, fibrinogenului şi dextranilor. Lungimea rulourilor influenţeaza semnificativ viteza de sedimentare a hematiilor (VSH-ul).

3. Rezistenţa globulară este capacitatea eritrocitelor de a rezista la agresiuni traumatice, chimice şi osmotice. Rezistenţa globulară (osmotică) depinde de: – vârsta celulei (durata normală de viaţă fiind cuprinsă între 20-150 zile în funcţie de specie); – pH-ul mediului: în cel alcalin rezistenţa este mai mare decât în cel acid; –tonicitatea mediului de suspensie (osmolaritatea) - in mediile hipotone eritrocitele se distrug, la început cele uzate şi îmbătrânite (rezistenţă osmotică minimă), iar când hipotonia este severă se distrug toate eritrocitele (rezistenţă osmotică maximă).

4. Stabilitatea suspensiei eritrocitelor în plasmă: Stabilitatea sistemului sanguin, adică tendinţa naturală a eritrocitelor de a se opune sedimentării, depinde de următorii factori:

• circulatia sângelui, factor principal care menţine dispersia E.

• incărcătura electrică a celor două faze (lichidă şi solidă) şi diferenţa de potenţial dintre ele.

• E au la suprafată sarcini negative şi se resping reciproc, iar plasma are o încărcătură dependentă de raportul albumine/globuline (albuminele au sarcini negative şi măresc stabilitatea sistemului prin respingere, iar globulinele au sarcini pozitive, măresc încărcătura pozitivă a plasmei). Valorile crescute ale parametrilor sanguini precum: Ht, vâscozitate, măresc si stabilitatea sistemului sanguin, opunându-se astfel sedimentării

Eritremia. Constantele eritrocitare derivate

• Numărul eritrocitelor (eritremia) este de ordinul milioanelor pe mm3 de sânge. Variază în funcţie de:

• Specie: 2,9 mil/mm3 sânge la găină şi 11 mil/mm3 la ovine şi caprine,

• Sex : hormonii androgeni stimulează eritropoeza, iar estrogenii diminuă eritropoeza (eritremia este mai mare la masculi decat la femele).

• Vârsta, stare fiziologică, variaţiile presiunii atmosferice

– Creşterea temperaturii mediului ambiant, efortul fizic, emoţiile determină creşterea eritremiei prin mărirea citodiabazei şi golirea depozitelor prin splenocontracţie.

• Constantele eritrocitare derivate sau indicii eritrocitari oferă relaţii asupra mărimii, formei şi încărcăturii cu hemoglobină a hematiilor.

– VEM,

– HEM,

– CHEM

Reglarea eritropoezei

• Reglarea eritropoezei la necesităţile de oxigen ale organismului se face predominant prin mecanisme umorale.

• Reglarea umorală a eritropoezei este realizată printr-un mecanism de “feed-back” care acţionează între rinichi şi maduva osoasă, mechanism dominat de eritropoetină.

• Stimulul fiziologic cel mai puternic care determină sinteza renală de eritropoetină este hipoxia tisulara renală. Prin acest mecanism, eritropoeza creşte de 7-8 ori în caz de pierderi mari de eritrocite.

• La aceste procese participă concomitent, cu acţiune secundară hormonii androgeni, glucocorticoizi, tiroidieni, ACTH, STH şi prolactina.

Eritroliza

• Eritrocitele circulante au o durată de viaţă cu variaţii foarte largi, în funcţie de specie, cuprinse între 20-160 zile.

• Valori raportate (zile):

– Cal 140–150 zile.

– Rumegatoare 125 - 160.

– Porc 75 - 95 ,

– Caine 100 - 120,

– Pisica 70 – 80,

– Gaina 20–30.

După această vârstă ele se hemolizează.

Distrugerea eritrocitelor se produce în interiorul circulaţiei generale, cât şi în afara acesteia, sediul extravascular reprezentat de sistemul reticuloendoterial (splină, ficat, maduvă osoasă) unde procesul de hemoliză fiziologică este preponderent.

• Eritrocitele uzate fiziologic sau cele lezate patologic (modificări ale membrane eritrocitare)

Funcţiile eritrocitelor

1. Funcţia de transport a gazelor, realizată cu ajutorul hemoglobinei care transportă O2 şi o parte din CO2 rezultat din arderile tisulare.

2. Funcţia de menţinere a echilibrului acido-bazic, datorită aproape exclusiv hemoglobinei care prin sistemele tampon minimalizează fluctuaţiile mari ale ionilor de hidrogen şi carbonici. Tamponarea CO2 are loc în cea mai mare parte în eritrocit.

3. Eritrocitele au rol în realizarea grupelor sanguine.

Grupele sanguine

• Pe mambrana eritrocitelor se găsesc diverse tipuri de polizaharide cu proprietăţi antigenice. Se numesc aglutinogeni. Acestora le corespund anticorpi plasmatici specifici, care aparţin Ig M, mai rar Ig G. Se numesc aloanticorpi naturali sau aglutinine, iar uneori hemolizine.

• Aglutinogenii sunt determinaţi de factori genetici (gene) şi pe baza lor se face clasificarea grupelor sanguine.

• La acelaşi individ nu coexistă simultan aglutinogenul şi aglutinina corespunzatoare pentru că se exclud reciproc.

• Apartenenţa la o grupă sanguină este aceeaşi pentru toată viaţa. Aglutinogenii se transmit la descendenţi, ceea ce este util în selecţia animalelor, stabilirea paternităţii, a originii raselor de animale etc

• In imunohematologie, transfuziile şi gestaţia sunt considerate modalităţile de introducere de noi substanţe antigenice în organism. Apar astfel anticorpi impotriva celorlalte antigene de grupă, proces numit izoimunizare sau aloimunizare.

Grupele sanguine la om:

• sistemul AB0 : 4 grupe (tipuri) sanguine

• sistemul Rh: Rh +; Rh -

Sistemul Rh.

In populaţia umană, 85 % dintre indivizi au antigenul Rh pe suprafaţa hematiilor – Rh pozitivi, restul de 15 %, fiind Rh negativi. Antigenul Rh se moşteneşte exclusiv de la tată. In mod normal nu există anticorpi anti-Rh. In două situaţii, se pot produce aceşti anticorpi:

• în transfuzia de sânge de la Rh + la Rh - ; persoana Rh negativă produce anticorpi anti-Rh.

• în gestaţie, când produsul de concepţie este Rh pozitiv, iar mama Rh negativă; mama sintetizează anticorpi anti Rh (de regulă la naştere, datorită fisurilor placentare). In acest caz, pericolul îl constituie apariţia unei reacţii Atg-Atc la următoarea gestaţie, când mama poartă un nou fetus Rh+. Apare astfel boala numită eritroblastoză fetală.

Grupele sanguine la animale

• La câine se întâlnesc 8 grupe sanguine (15 factori antigenici) denumite astfel:

– DEA 1 - 8 (Dog Erythrocyte Antigens) în sistemul de identificare european;

– A 1 – A 8, în sistemul de identificare american.

Anticorpii naturali sunt la un titru extrem de scăzut (sub 1/8). De aceea la o primă transfuzie nu apar accidente hemolitice. Se produce însă izoimunizarea, ceea ce explică accidentele la o a doua transfuzie. Grupa A este cea mai complexă şi cea mai imunogenă, având 3 subtipuri: A1, A2, A3. Cele mai multe accidente transfuzionale la câine s-au observat cu antigenii A1 şi A2.

• La pisică, s-au identificat pe suprafaţa hematiilor doar două antigene: A şi B, care determină 3 fenotipuri (grupe): A (cea mai frecventă); B (rară); AB (f. rară).

– Ca şi la om, pisicile au anticorpi naturali, impotriva celorlalte grupe sanguine (aloanticorpi).

• Pisicele din grupa A au anticorpi anti-B la un titru scăzut (sub ½);

• Pisicile din grupa B au anticorpi anti-A la un titru ridicat (peste 1/64), cu efect aglutinant si hemolizant.

• Pisicile AB nu au aloanticorpi.

Accidentele transfuzionale se produc la pisica de la prima transfuzie, chiar a unei cantităţi mici de sânge, dacă primitorul şi donatorul sunt din grupe diferite. La pui din grupa A, cu mama din grupa B, apare izoeritroliza neonatală (deoarece anticorpii anti A trec în colostru).

• La taurine, s-au identificat peste 84 aglutinogeni care au fost sistematizaţi în 12 sisteme de grupe sanguin. Serul sanguin conţine aglutinine în număr redus şi în concentraţie mică.

– Suportul factorilor este o singura genă pentru fiecare grup sanguin. Sistemul de grup sanguin este caracteristic rasei şi prezintă corelaţii semnificative cu indicii de producţie.

• La cabaline, există 16 aglutinogeni, sistematizaţi în 8 grupe sanguine.

• La ovine s-au descoperit 35 de aglutinogeni, sistematizaţi în 7 grupe sanguine, iar la caprine există 5 grupe sanguine.

– La mânji, viţei şi purcei s-au întâlnit boli hemolitice neonatale, datorită existenţei unor antigeni hematici asemănători celor de tip Rh de la om.

Leucocitele

• Sunt importante în procesul de imunitate al organismului

• Se clasifică, după structură, în:

– Granulocite (polimorfonucleare) » neutrofile, eozinofile, bazofile

– Agranulocite (mononucleare) » monocite, limfocite

• Din punct de vedere funcţional, leucocitele sunt grupate în:

– Fagocite: granulocite şi monocite » Fagocitele reprezintă 2/3 din totalul leucocitelor sanguine. Ele acţionează nespecific în apărarea organismului prin înglobarea non selfului – fagocitoză.

– Imunocitele: limfocite, celule specializate care acţionează specific în apărarea organismului.

Leucocitopoeza

• Leucocitele, ca şi hematiile, sunt produse de ţesutul mieloid (măduva osoasă hematogenă), dar o parte dintre ele (limfocitele) sunt produse de ţesutul limfoid din timus, splină, limfonoduri. Deşi apar limfocite şi în MOH, se crede că acestea au migrat din ţesuturile limfoide.

Hematopoeza globala. Precursorii seriilor celulare leucocitare sunt tot celulele stem hematopoietice nediferenţiate (hemocitoblaşti) din care provin şi elementele seriei eritrocitare. Din celulele stem se diferenţiază următoarele celule - cap de serie:

– Mielomonoblastul, comun seriei granulocitare şi monocitare;

– Limfoblastul

Granulocitopoeza

• Mieloblastul constituie prima celulă precursoare orientată pe linie granulocitară, din care rezultă: • promielocitul (cu granulaţii azurofile, nespecifice), apoi

• mielocitul neutrofil, eozinofil sau bazofil (cu granulaţii specifice, neutrofile, eozinofile sau bazofile).

• Din fiecare tip de mielocit se va diferenţia granulocitul corespunzător Nf, Eo, Ba – forma tânără (cu nucleu nesegmentat), care devine matur treptat prin segmentaţie nucleară (cu 2, 3, 4 sau mai mulţi lobi nucleari).

– In sânge se eliberează obişnuit granulocite neutrofile (în proporţia cea mai mare), eozinofile (puţine) sau bazofile (foarte puţine) în forma lor matură; totuşi apar în sânge, în proporţie redusă, şi neutrofile tinere.

– Granulocitele rămân în circulaţie 6-10 ore, apoi trec în ţesuturi unde îşi exercită rolul.

Monocitopoeza

• monoblastul,

• promonocitul,

• monocit, celula imatură funcţional

– Monocitele rămân la locul de formare foarte puţin (aproximativ 2 ore), după care trec în circulaţia sanguină şi apoi în ţesuturi unde devin mature şi active funcţional şi apte pentru fagocitoză. Celulele mature din ţesuturi poartă numele de macrofage, numărul lor fiind mai mare ca al monocitelor, datorită perioadei de viaţă lungi (luni, chiar ani) şi capacităţii de multiplicare locală, transformându-se în histiocite. Macrofagele se distrug după ce şi-au îndeplinit funcţia.

Limfopoeza:

• Limfoblastul

• prolimfocit

• limfocit T şi B.

– Limfocitele T îşi au originea în timus,

– Limfocitele B, la păsări în bursa lui Fabricius, iar la mamifere în MOH. Timusul şi bursa lui Fabricius sunt considerate organe limfoide primare.

• Limfocitele B, la contactul cu antigeni specifici suferă un process de transformare blastică şi devin plasmoblaşti, apoi trecând prin mai multe stadii devin plasmocite sintetizatoare de anticorpi. In sânge se eliberează doar limfocite T (90 %) şi limfocite B (10%), nu şi plasmocite, care vor popula organele limfoide secundare (splină, limfonoduri, etc). Acestea constituie principal sursă de limfocite funcţionale.

• Spre deosebire de granulocite şi monocite, limfocitele pot reintra în circulaţie, funcţionând ca celule cu memorie imunologică.

Morfofiziologia granulocitelor - Neutrofile

• Neutrofilele sunt cele mai numeroase la cal, porc, câine, pisică (60-80 %), în procent mai mic gasindu-se la rumegătoare (20-40%).

– Celulele adulte din sângele periferic sunt relativ mari (9 – 14 μ),

– Au nucleu segmentat în 2 – 6 lobi uniţi prin filamente subţiri de cromatină

– La femele, ataşat de un lob, se găseşte cromatina sexuală, sub forma unui băţ de toba

– Citoplasma oxifilă este bine reprezentată şi conţine un număr foarte mare de granulaţii fine, rotunde care au un conţinut enzimatic bogat – enzime glicolitice, peroxidaze, fosfataza acidă şi alcalină, lizozim, proteaze, oxidaze, lipaze, fagocitina (factor antimicrobian).

– neutrofilele au rol în apărarea organismului prin funcţia de acumulare focală, fagocitică şi secreţie. Fagocitează în principal bacterii.

Alte functii: • chimiotactism (Nf sunt atrase de substanţele chimiotactatice eliberate de celulele distruse la locul unei infecţii)

• mobilitate, marginaţie

• diapedeză

– Nf tinere se eliberează în infecţii acute; cele mature predomină în infecţii cronice

– Nf se distrug la locul procesului inflamator – nu se reîntorc în circulaţie.

eozinofilele

sunt celule mari (10–15 microni) cu nucleu bilobat, citolplasma ocupată cu granulaţii corpusculare eozinofile, culoarea şi mărimea variind în funcţie de specie.

– Rezerva medulară de eozinofile este imensă, organismul eliberând rapid celulele atunci când este nevoie. Numărul de eozinofile din sângele periferic este redus (valori medii sub 10%);

• Eozinofilele conţin în granulaţii şi în citoplasmă:

– o cantitate mare de enzime,

– 1/3 din cantitatea totală de histamină din sângele normal,

– plasminogen.

• Rol: fagocitoză, ele fagocitând în special complexe imune, imunoglobulinele denaturate sau agregate, eritrocitele acoperite cu anticorpi, micoplasme, ciuperci microscopice.

– Aceşti factori specifici fagocitaţi de eozinofile explică rolul lor în reacţiile hiperimune (alergii).

– Alte funcţii: • chimiotactism (principala substanţă chimiotactică pentru Eo este histamina, eliberată de mastocite).

• mobilitate, marginaţie

• diapedeză

-Eozinofilele sunt considerate cele mai active elemente celulare în infestaţiile parazitare, precum şi în alergii. In aceste condiţii nr. lor creşte în sânge. O reducere a nr. Eo se înregistrează în stres, sub acţiunea ACTH şi a corticoizilor.

Bazofilele

mature din circulaţia periferică sunt in cel mai mic număr (valorile medii nu depăşesc 0,5 – 1%).

– Sunt celule mari (8–13 μ), cu nucleu uşor curbat, granulaţiile citoplasmatice sunt puţine şi mari şi sunt repartizate neuniform, de culoare violet-închis sau negre.

– Granulaţiile conţin: heparină, histamină, serotonină, bradichinină, factorul chimiotactic pentru eozinofile şi factorul de activare a trombocitelor.

• Mastocitele - bazofilele din ţesuturi sunt cellule specializate în stocarea şi eliberarea de histamină.

• Sistemul mastocito-bazofil are rol în procesele de adaptare, participând la reacţiile imune şi de hipersensibilizare, dar şi în activitatea antitoxică şi fagocitică; asigură reglarea vasomotricităţii în teritoriul microcirculaţiei.

Morfofiziologia agranulocitelor

• Monocitele sanguine formează împreună cu macrofagele tisulare sistemul monocitomacrofagic.

• Monocitele din sângele circulant sunt celule mari (12 – 18 μ), nucleul este oval şi incizat cu aspect reniform, citoplasma este abundentă, cenuşie, uneori cu granulaţii fine azurofile şi cu vacuole.

– Valorile medii sunt de aproximativ 4–5% pentru majoritatea animalelor.

• Monocitele rămân în sânge aproximativ 1–4 zile, după care trec în ţesuturi unde se maturizează definitiv devenind macrofage – celule mult mai mari (50–200 μ) cu organite bine dezvoltate.

• In ţesuturi, macrofagele sunt stocate pe durata de două luni sau ani de zile.

• La nivelul ţesuturilor, macrofagele sunt:– libere

– fixe;

• Macrofagele fixe, denumite şi histiocite, sunt foarte bine dezvoltate în:

– tractusul gastrointestinal,

– ficat (celule Kupfer),

– splină, timus, limfonoduri, măduva osoasă,

– sistemul nervos central (microglia),

– tegument (melanofag),

– os (osteoclast), cartilaj (condroclast).

Histiocitele formează sistemul reticuloendotelial (SRE) sau reticulohistiocitar (SRH).

Macrofagele fixe, în funcţie de nevoile organismului, pot deveni mobile şi invers şi uneori se pot diviza.

• Macrofagele sunt celule active funcţional, participând la: – fagocitoză,

– imunitate,

– metabolism.

1. Funcţia de fagocitoză.

– Pentru macrofagele libere din ţesuturi, fagocitoza este similară cu cea pentru granulocite, diferenţa fiind fagocitarea particulelor voluminoase.

– Macrofagele fixe participă la fagocitoză prin emiterea de pseudopode (care ajung la distanţe impresionant de mari de corpul celulei) pentru a îngloba particula de fagocitat sau prin deschiderea unor vacuole de captare la suprafaţa lor.

2. Funcţia imunitară.

– Macrofagele secretă un ARN informaţional la contacul cu antigenul. Informaţia este transferată limfocitelor T din circulaţia sanguină, prin intermediul unor citokine (IL).

– Macrofagele sintetizeaza interferon – rol antiviral.

3. Funcţia metabolică.

– Macrofagele conţin un bogat echipament enzimatic hidrolitic şi esteraze, care au rol în metabolismul şi sinteza a numeroase lipide.

– Ele participă şi la fagocitarea eritrocitelor îmbătrânite, lezate sau anormale din rezervorul splenic (eritrocatereza), la degradarea hemoglobinei şi reciclarea fierului, proteinelor şi glucidelor.

Limfocitele

sanguine formează împreună cu plasmocitele tisulare sitemul limfocito-plasmocitar.

• In circulaţia sanguină se deosebesc 3 tipuri de limfocite:

– mari (9–14 μ diametru), cu nucleu mare, intens colorat, citoplasma palid bazofilă, uneori mai abundentă şi cu câteva granulaţii azurofile;

– mijlocii, cu diametrul mai mic decât al celulelor mari, dar cu aspect similar cu al acestora;

– mici, cu diametrul de 6–9 μ, cu nucleu compact, intens colorat, citoplasma foarte putină, colorată în albastru.

• Din totalul de Lf, limfocitele T se găsesc în circulaţie în proporţie de 90%, iar limfocitele B, 10 %.

– Limfocitele sunt dominante la taurine, ovine, rozătoare şi păsări (valori medii peste 55%), la cal, porc, carnivore (la care predomină Nf), nr. Lf este de 20-30 %.

• Plasmocitul are diametrul de 10–15 μ, nucleul prezentând cromatina dispusă radiar (spiţă de roată), citoplasma fiind intens bazofilă (albastră ca marea) şi conţinând frecvent vacuole.

Funcţiile sistemului limfo-plasmocitar:

– Limfocitele îndeplinesc rolul de efectori în imunitatea specifică.

– Ele se opun agresiunilor provocate de:

• agenţi biologici (bacterii, virusuri, paraziţi, ciuperci microscopice),

• celule şi proteinelor străine,

• celulele şi proteine proprii, care prin mutaţii sau distrugeri parţiale devin străine de ceea ce este propriu organismului.

• Limfocitele T activate genetic asigură imunitatea mediată celular (ele păstrează capacitatea de recunoaştere a antigenului sau agresorului pe o perioada de 1–2 ani) – citotoxicitate (citokine, limfotoxine antitumorale).

• *Limfocitele B şi plasmocitele asigură imunitatea umorală prin secreţia de anticorpi (*gamaglobuline modificate, denumite şi imunoglobuline G, A, D, E şi M). Anticorpii pot fi: aglutinanţi, precipitanţi, neutralizanţi, lizanţi.

• Sinteza de imunoglobuline este specifică pentru fiecare tip de antigen, datorită diferenţierii limfocitelor B în clone (linii celulare) de plasmocite care secretă un singur tip de anticorpi.

• In peretele intestinului, limfocitele participă la digestia parietală şi la pinocitoza grăsimilor.

• Cercetări relativ recente demonstrează că limfocitele au mare capacitate de transformare, ele reprezintă cel mai mare rezervor de celule stem.

Limfocitele (sinteză). Funcţii:

Limfocitele T - imunitate de tip celular:

• Se produc în timus, expun receptori pentru antigeni specifici

• Migrează în limfonoduri, ficat, splină.

• La contactul cu Atg se formează clone de celule T sensibilizate.

• Acestea pot fi: celule T citotoxice, cel. T helper si cel. T reglatoare

– Citotoxicitatea presupune: eliberarea de limfokine cu acţiune indirectă (factori chemotactici si de activare a macrofagelor) şi limfotoxine (cu acţiune directă, mai ales asupra celulelor tumorale);

-Celulele T helper asigură activarea completă atât a Limfocitelor B, cât și a limfocitelor T citotoxice (killer), declanșând fenomenul de expansiune clonală. Intervin si in imunitatea nespecifica (activarea Nf, Mfg).

Limfocitele B - imunitate de tip umoral:

– Se produc în bursa lui Fabricius sau măduva osoasă

– Expun anticorpi membranari - receptori de suprafaţă

– Migrează în limfonoduri, ficat, splină.

– La contactul cu Atg specific, în prezența Lf.Th, se activează se divid, se formează clone de celule B identice.

– Acestea se transformă în plasmocite, producătoare de Atc (Ig).

Trombocitele (plachetele sanguine)

• Trombocitele sau plachetele (plăcuţele) sanguine sunt cele mai vechi elemente figurate ale sângelui.

• La vertebratele inferioare sunt celule nucleate tipice, în timp ce la mamifere sunt fragmente citoplasmatice acelulare şi anucleate.

• Desi cele mai mici elemente sanguine, ele au rol foarte important pentru organism – piticul morfologic este în realitate un gigant fiziologic.

• Repartizare: 1/3 din trombocite, în special cele tinere sunt reţinute în circulaţia splenică, iar 2/3 se află în circulaţia sistemică.

• Durata de viaţă a trombocitelor este de aproximativ 8 zile. Sunt distruse în circulaţia sanguină, în splină şi în ficat.

• Numărul lor este de ordinul sutelor de mii/mm3, calul având cel mai scăzut număr (100 mii), iar şoarecele cel mai mare (peste 1 milion).

Trombocitopoeza

Trombocitopoeza - formarea trombocitelor are loc în maduva osoasă.

• Trombocitele iau naştere prin fragmentarea megacariocitelor.

• Stadiile megacariocitopoezei sunt:

– megacarioblast,

– promegacariocit (megacariocit bazofil),

– megacariocit netrombocitogen,

– megacariocit trombocitogen.

• Trombocitele (plachetele) rezultate prin fragmentarea citoplasmei megacariocitelor trec din maduva osoasă în sânge unde se maturează.

– In reglarea trombocitopoezei are rol trombopoetina, care este similară cu eritropoetina. Trombopoetina este secretată continuu, concentraţia ei depinzând de numărul de trombocite circulante, dar mai ales de masa trombocitară totală.

– Trombocitopoeza este influentată şi de:

• factorii umorali stimulatori sau inhibatori secretaţi de splină,

• hormonii estrogeni şi corticosteroizi.

Morfofiziologia trombocitelor

• Trombocitul are structura unei celule contractile şi secretorii. El prezintă trei zone funcţionale net delimitate.

– zona periferică – zona sistemelor membranare şi a structurilor asociate – cu rol în aderare la suprafeţe şi emitere de pseudopode;

– zona hialoplasmei sau a citoplasmei, cu aspect de sol-gel, fiind considerată zona contractilă a trombocitului;

– granulomerul sau zona organitelor, cu funcţie predominant secretorie, ce conţine granule

secretorii, lizozomi, mitocondrii, ribozomi.

1. Zona periferica a plachetelor:

1. Zona periferica a plachetelor:

• Membrana celulara – contine fosfolipide ce intervin in activarea procesului de coagulare.

• Pe suprafata membranei se gasesc glicoproteine (GP) care:

– Impiedica aderarea la endoteliul normal nelezionat.

– Determina aderarea la zonele endoteliale lezionate, sau aderarea placheta-placheta.

2. Zona structurala sol-gel (citoscheletul):

2. Zona structurala sol-gel (citoscheletul):

• Microtubulii asigura forma de disc a plachetelor. Contractia microtubulilor in timpul activarii plachetare are ca rezultat aglomerarea granulelor in centrul plachetelor, ca si eliberarea prin sistemul canalicular deschis.

• Microfilamentele sunt compuse din actina si miozina, protein contractile similare celor din celulele musculare – asigura emiterea pseudopodelor si schimba forma plachetelor (forma stelata). O alta proteina contractila este trombostenina (retractozimul), care asigura retractia cheagului (la sfarsitul coagularii).

3. Sistemul membranar plachetar

• OCS (Open Canalicular System) – sistemul canalicular deschis este un sistem de canale de preluare a particulelor (chiar virusuri, bacterii) si de eliberarea a continutului granular din interiorul plachetelor.

• Plachetele de rumegatoare si ecvine nu au OCS.

• DTS (Dense Tubular System) – sistemul tubular dens –locul de depozitare a calciului (Ca este cheia activarii plachetelor).

4.Zona organitelor plachetare:

• Este responsabila de activitatile metabolice intraplachetare.

• Exista 3 tipuri de granule plachetare: granule alfa, dense si lisosomi.

• Granulele alfa contin proteine (cu rol de potentare a coagularii): beta – tromboglobulina (o proteina sensibila la trombina), factor plachetar 4 (PF4) – antiheparinic, fibrinogen

• Granulele dense contin: ADP, ATP, Calciu, Mg, Serotonina, Catecolamine (vasoactive, initiaza raspunsul inflamator si potenteaza agregabilitatea plachetara)

• Lizozomii contin hidrolaze acide (distrug microorganisme)

compozitia chimica- plachetare

Compoziţia chimică:

– Compuşii proteici:

• Trombostenina (retractozimul), o proteină contractilă asemănătoare miozinei şi prevazută cu activitate ATP-azică;

• factor 2 plachetar, un factor procoagulant propriu, cu rol în activarea fibrinogenului şi agregarea plachetelor.

• fibrinogenul, 25% de origine endogenă şi 75% provenit din plasmă;

• Factorul plachetar 4 – antiheparinic.

– Compuşii lipidici:

• rol deosebit are factorul 3 plachetar, un fosfolipid, absolute necesar în coagularea sanguină.

– Trombocitele conţin şi mari cantităţi de serotonină, captată din circulaţie.

• Funcţiile trombocitelor

• Trombocitele au rol în hemostaza spontană– oprirea sângerării.

• Ele participă atât la formarea trombusului, cât şi la fibrinoliza lui pentru repermeabilizarea

vaselor şi menţinerea fluidităţii sângelui.

• Procesul de formare a trombusului include 3 procese:

– aderarea trombocitelor,

– reacţia de descărcare,

– agregarea trombocitelor.

• Aderarea - interacţiunea trombocitelor cu structurile subendoteliale dezvelite prin leziune.

• Reacţia de descărcare - constă în elibeararea componenţilor trombocitari, care contribuie la

consolidarea şi intărirea trombosului plachetar, vasocostricţie, permeabilizarea peretelui vascular etc.

• Agregarea este proprietatea trombocitelor de a adera intre ele sub actiunea agentilor agreganţi (ADP, epinefrina, serotonina, trombina), formand aggregate celulare de diverse dimensiuni, solide.

Alte funcţii ale trombocitelor:

• Menţinerea integrităţii vaselor microcirculaţiei. Microleziunile sunt reparate continuu prin depunerea de trombocite. In sânge se pierd zilnic 10 – 20% din numărul total de trombocite pentru repararea microleziunilor vasculare apărute ca urmare a activităţii fiziologice.

• Funcţia de apărare antiinfecţioasă. Trombocitele au propritatea de a scoate din circulaţie anumiţi germeni infecţioşi printr-un proces de conglutinare, reprezentat de agregate plachetare în care germenii sunt înveliţi de o mambrană plachetară cu multiple falduri.

• Funcţia de producere a inflamaţiei. Trombocitele eliberează în timpul reacţiei de descărcare histamina, serotonina, catecolamine, substanţe permeabilizante, factori care au rol în producerea şi evoluţia inflamaţiei.

Hemostaza fiziologică

• Hemostaza fiziologică este ansamblul de fenomene prin care se realizează oprirea spontană a unei hemoragii.

• In desfăşurarea ei se succed 3 etape:

– Etapa vasculară,

– Etapa endotelio-plachetară

– Etapa plasmatică

• Etapa vasculară:

micşorarea vasului lezionat prin spasmul musculaturii netede a peretelui vascular, reducând sau oprind pentru moment hemoragia.

• Intervin 2 mecanisme:

– un mecanism reflex ortosimpatic care determină vasoconstricţia locală, cu acţiune imediată.

– un mecanism umoral, realizat prin serotonina eliberată din trombocite şi catecolaminele regiunii periplachetare.

Oprirea hemoragiei este doar temporară.

• Etapa endotelio-plachetară

constă în formarea trombusului alb trombocitar care închide lumenul vascular. Procesul se desfăşoară astfel:

• expunerea colagenului şi a altor structuri subendoteliale,

• aderarea trombocitelor la subendoteliu,

• degranularea trombocitelor şi eliberarea ADP şi catecolaminelor, factori care iniţiază agregarea trombocitelor.

– se formează astfel un trombus etanş, dar foarte fragil.

Etapa plasmatică (coagularea sângelui).

Coagularea sângelui este un proces enzimatic complex prin care fibrinogenul plasmatic solubil este transformat într-o reţea de fibrină în care se depun elemente figurate – trombus roşu. In procesul de coagulare sunt implicati factori plasmatici şi factori trombocitari.

Factorii plasmatici ai coagulării (13)

• factorul I, fibrinogenul, o glicoproteină provenită din sinteză hepatică şi din megacariocitul trombocitar;

• factorul II, protrombina, o alfa2-globulină sintetizată în ficat în prezenţa vitaminei K;

• factorul III, tromboplastina tisulară sau extrinsecă, o lipoproteină sintetizată în creier, plamâni şi placentă, cu rol în activarea protrombinei;

• factorul IV, reprezentat de ionii de calciu care intervin în aproape toate etapele coagulării sângelui;

• factorul V, proaccelerina sau factorul labil, sintetizat de ficat; prin activare enzimatică similară cu cea a protrombinei se transformă în accelerină (factor VI, actualmente Va);

• Factorul VII, proconvertina, sintetizată tot în ficat, intervine în coagularea pe cale extrinsecă.

• factorul VIII, factorul antihemofilic A, o globulină plasmatică cu rol în activarea factorului X în mecanismul intrinsec al coagulării;

• factorul IX, factorul antihemofilic B sau factorul Christmas (component al tromboplastinei plasmatice), are rol în formarea activatorului protrombinei prin mecanism intrinsec;

• factorul X, factorul Stuart sau Stuart-Prower sau autoprotrombina C, a cărei activare reprezintă calea finală comună a mecanismelor extrinsec şi intrinsec ale coagulării;

• factorul XI, factorul anihemofilic C sau factorul antecedent al tromboplastinei plasmatice, are rol în mecanismul intrinsec al coagulării ;

• factorul XII, factorul Hageman, are rol în mecanismul intrinsic al coagulării ;

• factorul XIII, denumit si factorul stabilizator al fibrinei, o alfaglobulină cu rol în stabilizarea monomerilor de fibrină.

• Mecanismul coagulării sângelui are la bază teoria cascade enzimatice.

• Teoria cascadei enzimatice arată că procesul coagulării este o succesiune de acţiuni enzimatice în care produsul fiecarei etape contribuie la declanşarea etapei următoare.

• Teoria clasică a coagulării sângelui a ramas valabilă până astăzi.

Se deosebesc patru etape:

• formarea activatorilor protrombinei,

• formarea trombinei active,

• formarea fibrinei şi

• retracţia cheagului

• Formarea activatorilor protrombinei.

– La acest proces participă un mecanism extrinsec şi unul intrinsec (factorul comun este F.X)

– Mecanismul extrinsec acţionează când sângele vine în contact cu ţesuturile.

• Tromboplastina tisulară (factorul III plasmatic) împreună cu ionii de calciu şi proconvertina (factorul VII) formează un complex enzimatic care se fixează pe factorul Stuart (X) şi-l activează.

– Mecanismul intrinsec este mecanismul care acţionează în interiorul vasului lezat.

• Factorii de contact (XII, XI, IX) sunt primii activaţi.

• La activarea F X contribuie: F. IXa, F.VIIIa, FP3.

– In toate etapele sunt necesari ionii de Ca.

• Formarea trombinei active.

– Participă la acest proces calea intrinsecă şi cea extrinsecă. Aceste două căi converg la nivelul factorului X plasmatic, care reprezintă calea finala comuna a formarii activatorului

protrombinei.

– Pentru a-şi desfăşura acţiunea, activatorul trebuie sa conţină o formaţiune lipidică pe care o ia de la factorul III plasmatic şi 3 plachetar.

– Procesul e accelerat de F.Va.

• Formarea fibrinei.

– Primele cantităţi disponibile de trombină activă declanşează procesul de formare a fibrinei, care parcurge 3 etape succesive:

• In etapa proteolitică, din fibrinogenul plasmatic rezultă monomer de fibrină.

• In etapa de polimerizare, monomerii de fibrină se polimerizează spontan şi neenzimatic, formând fibrina S (solubilă), polimer fără legături covalente.

• In faza de stabilizare, sunt stabilite legaturi covalente în prezenţa factorului XIII plasmatic, activat de trombină sau în prezenţa factorului X activat şi în prezenţa ionilor de calciu. In urma acestui proces rezultă fibrina stabilă (insolubilă).

• Retracţia cheagului.

– După formarea trombusului de fibrină care închide etanş vasul şi este bine ancorat, are loc retracţia cheagului care asigură o hemostază perfectă. Retracţia se datorează trombocitelor care işi retrag pseudopodele.

– Procesul necesită: • ATP

• retractozim plachetar

• Controlul coagulării sângelui.

– Extinderea coagulării sângelui peste limitele necesare şi apariţia coagulării intravasculare diseminate sunt impiedicate în mod fiziologic.

– In controlul coagulării au rol:

• fluxul sanguin, ce intervine mecanic în fragmentarea fibrinei, dar şi în diluţia şi îndepărtarea produşilor activaţi în exes.

• factori anticoagulanti naturali: heparina, antitrombinele,

• sistemul fibrinolitic,

• factorii antiactivatori şi antiplasminici.

Heparina

(mucopolizaharid), sintetizată în pulmoni şi ficat, stocată şi transportată de mastocite şi bazofile, este un antiactivator al protrombinei.

• Antitrombina III – o alfa2-globulină, produsă de însăşi cheagul de fibrină, este considerat principalul anticoagulant natural al trombinei.

• Sistemul fibrinolitic

cuprinde cuplul plasminogen-plasmină.

– Plasminogenul, o euglobulină plasmatică, se fixează de fibrin şi sub acţiunea activatorilor urokinaza, streptokinaza, lizokinaze, etc., rezultă plasmina activă.

– Plasmina este o enzimă proteolitică care hidrolizează fibrina, transformând-o în fragmente solubile.

– Plasmina activă distruge şi fibrinogenul, precum şi factorii procoagulanţi plasmatici V şi VIII.

– Prin aceste acţiuni, plasmina limitează extinderea trombusului de fibrină şi previne coagularea intravasculară diseminată

Factorii inhibitori ai activatorilor plasminogenului sau factorii antiplasminici

Factorii inhibitori ai activatorilor plasminogenului sau factorii antiplasminici – controlează la rândul lor fibrinoliza.

– In mod fiziologic, în ultima perioadă de gestaţie, placenta produce un inhibitor al activatorilor plasminogenului, pentru a diminua fibrinoliza excesivă din această perioadă.

– Antiplasminele alfa-1, alfa-2 sunt sintetizate de ficat si pancreas cu rolul de a inhiba plasmina circulantă excesivă.

In concluzie, există un echilibru fiziologic între sistemul pro- şi cel anti-coagulant, cu rolul de a limita coagularea la sectorul vasului lezionat; precum şi între sistemul fibrinolitic şi antifibrinolitic, ce coordonează descompunerea fibrinei, pentru repermeabilizarea vasului şi totodată reparaţia peretelui vascular.

• Factorii anticoagulanţi exogeni sunt:

– frigul;

– fixarea calciului în combinaţii neionizabile: (citraţi, oxalaţi, EDTA);

– hirudina din saliva de lipitoare;

– veninul de şarpe;

– anticoagulanţi artificiali: precum dicumarolul şi alţi derivaţi cumarinici care se substituie vitaminei K şi blochează sinteza factorilor coagulării dependenţi de vitamina K (II, VII, IX, X).

Plasma sanguină

1. Fiziologia proteinelor plasmatice:

– Prin tehnica electroforezei şi imunoelectroforezei (metode bazate pe capacitatea proteinelor de a migra într-un camp electric, cu viteză diferită, în funcţie de încărcătura electrică), s-au evidenţiat 35 proteine distincte.

– Principalele proteine plasmatice sunt:

• albumina,

• globulinele α, β, γ (imunoglobulinele),

• fibrinogenul şi factorii plasmatici ai coagulării.

Concentraţia proteinelor plasmatice totale realizează constanta numită proteinemie, valorile medii fiind cuprinse intre 2,7 şi 8,0 g/dl, în funcţie de specie, vârstă şi stare fiziologică.

• Albumina plasmatică (serică)

– Este sintetizată numai în ficat, ocupând cea mai mare cantitate din totalul proteinelor plasmatice (50-60%).

Funcţiile albuminelor plasmatice sunt următoarele:

– participă la generarea presiunii oncotice a plasmei ;

– reprezintă o rezervă şi o sursă de aminoacizi pentru ţesuturi ;

– îndeplinesc rolul de transportor sanguin pentru hormonii tiroidieni, bilirubină, o parte din acizii graşi şi pentru fracţiunea neionizată a calciului plasmatic.

• Globulinele plasmatice (serice)

– Fractiunile α şi β ale globulinelor sunt grupul de proteine legate de glucide - glicoproteine - şi de lipide - lipoproteine.

• Ele sunt sintetizate în proporţie de 80% în ficat, iar restul în sistemul reticulo-histiocitar - SRH (splină, limfonoduri, maduvă osoasă etc.).

– Fracţiunea gamaglobulinică (γ) cuprinde imunoglobulinele G, A, M, D şi E (anticorpii), care sunt sintetizate de plasmocite (organele limfoide secundare)

Funcţiile globulinelor plasmatice:

– α1-globulinele pot fi: • hormoni tisulari (eritropoetina) • transportori sanguini pentru tiroxină (TBG), steroizi şi vitamina B12 ; – α2-globulinele: • asigură transportul sanguin al cuprului (ceruloplasmina), • stimulează gradul de fagocitare a hematiilor uzate de către SRH (haptoglobina), • menţin în stare inactivă unele proteaze plasmatice (plasminogenul) • intervin în reglarea activităţii sistemului cardiovascular (bradikininogenul, angiotensinogenul) ; – β1-globulinele: • asigură transportul sanguin al fierului (siderofilina sau transferina); • au rol în apărare, intrând în structura complementului sau alexinei ; – Β2-globulinele: • participă la funcţia de apărare prin constituirea complexului properdinic • îndeplinesc totodată şi rol de transportor sanguin al lipidelor (gliceride, colesterol) ; – γ-globulinele, în calitate de anticorpi: • îndeplinesc un rol esenţial în cursul proceselor de apărare imunologică specifică, motiv pentru care ele se mai numesc şi imunoglobuline (Ig).

• Fiziologia glucidelor plasmatice

– Hidraţii de carbon plasmatici (serici) sunt reprezentaţi de: glucoza circulantă; produşii de catabolism glucidic (acid piruvic, lactic, oxalic, fumaric, citric, ester 6 glucozofosfat).

– Cantitatea totală de glucoză din sânge constituie constanta numită glicemie.

– Nivelul glicemiei este menţinut în limite fiziologice printr-un system complex şi extrem de eficient de glucoreglare reprezentat de mecanismele hiperglicemiante (SNV simpatic, STH, tiroida, corticosuprarenale, celule α pancreatice) şi cele hipoglicemiante (SNV parasimpatic şi celulele β pancreatice).

– Valorile glicemiei sunt cuprinse între 40-180 mg/dl în funcţie de specie, rumegătoarele având cea mai mică valoare, iar păsările cea mai mare.