Primul Război Mondial – conflict pentru reîmpărțirea lumii* 4 Unitatea I Primul Război Mondial (1914–1918) a fost un conflict armat mondial, care a avut la bază rivalitatea dintre două blocuri politico-militare – Tripla Alianță (numită și „Puterile Centrale”) și Antanta – care luptau pentru dominația politică și militară, pe uscat și pe mare, pentru redistribuirea sferelor de influență colonială, pentru surse de materii prime ieftine și piețe de desfacere pentru bunurile lor. Războiul mondial a fost generat de transformarea internă a statelor și încercările de a găsi o cale de ieșire din criza social-economică, politică și spirituală în contextul politicii lor expansioniste. Tensiunile în relațiile internaționale s-au intensificat după o serie de crize politico-diplomatice de la începutul secolului XX: rivalitatea franco-germană din Maroc, anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar în 1908–1909, dar și Războaiele balcanice din 1912–1913. Un rol important l-a avut și dorința guvernelor imperiilor implicate de a distrage atenția popoarelor din cadrul imperiilor de la problemele sociale și conflictele interne. La creșterea tensiunilor internaționale au contribuit și marile concerne europene și americane specializate în producerea de arme, care erau interesate de perspectivele începutului acțiunilor militare. z Identifică două cauze politice majore ale Primului Război Mondial. z Descrie interesele celor două blocuri politico-militare care s-au confruntat. Indicatori statistici Tabel. Forță umană și dotarea armatelor, 1914 Antanta Tripla Alianță Ostași 5 mil. 800 de mii 3 mil. 800 de mii Tunuri 12 294 9 383 Avioane 597 311 Nave de luptă 101 53 Crucișătoare 156 62 Submarine 174 35 z Explică cauzele diferențelor dintre potențialul militar al blocurilor politico-militare la începutul Primului Război Mondial. z Formulează o concluzie referitoare la coraportul de forțe. Georges CLEMENCEAU, om politic francez, ministru de interne (1906–1909), al războiului (1917–1920), prim-ministru (1906–1909, 1917–1920) 19 LUMEA L A ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX Obiectivele geopolitice și economice ale țărilor participante la Primul Război Mondial au fost determinate de poziția lor în sistemul colonial mondial, de rivalitatea în sfera de influență în regiunile care erau profitabile ca piețe pentru produse industriale și surse de materii prime. y Imperiul German dorea acapararea de noi posesiuni coloniale (în principal în Africa) și extinderea zonei de influență în Orientul Mijlociu și China, dar diviziunea colonială se încheiase deja în acel moment. Însă ascensiunea economică a Germaniei o determina să revendice coloniile Marii Britanii și ale Franței. Ea a căutat să pună mâna pe coloniile Belgiei și ale Țărilor de Jos, să-și asigure dominația în Alsacia și Lorena, capturate de la Franța, să smulgă Polonia și statele baltice din Imperiul Rus. De asemenea, Germania dorea revizuirea echilibrului existent al forțelor navale. y Imperiul Austro-Ungar căuta să-și consolideze influența în Balcani și să elimine potențiala amenințare politică din Serbia, să instaureze controlul asupra deplasării navelor în Marea Adriatică. În același timp, atât Imperiul Austro-Ungar, cât și Imperiul German aveau pretenții teritoriale și politice de anvergură în raport cu regiunea Europei de Est, unde s-au ciocnit direct cu interesele Imperiului Rus. y Cercurile politice rusești optau pentru continuarea unei politici active în Europa de Sud-Est și dobândirea pozițiilor dominante asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, înlăturând Imperiul Otoman din această regiune. y Marea Britanie și Franța aveau drept scop principal menținerea echilibrului de putere existent pe scena mondială, inclusiv prevenirea unei revizuiri a împărțirii coloniale a lumii. Totodată, Marea Britanie dorea capturarea coloniilor germane din Orientul Mijlociu, slăbirea Imperiului Otoman, divizarea acestuia și acapararea coloniilor lui. În Franța persista ideea de revanșism, de răzbunare pe Germania și întoarcerea Alsaciei și Lorenei, acaparând bazinul carbonifer Saar. În același timp, Franța pretindea a fi un hegemon în Europa. y Imperiul Otoman dorea să controleze Balcanii și să acapareze Crimeea și Iranul, ca bază de materie primă. Țările au început să se pregătească pentru război cu mult înainte ca acesta să înceapă. Cea mai acerbă rivalitate în cursa înarmărilor s-a desfășurat între Marea Britanie, Franța, Rusia și Germania. Din anii 1880 până în 1914, aceste puteri aproape și-au dublat mărimea armatelor lor. La începutul Primului Război Mondial, armata franceză număra aproximativ 900 mii de oameni, cea germană – peste 800 mii, cea rusă – circa 1,4 mil. de oameni. Germania era superioară din punctul de vedere militar al oricărei țări din ambele coaliții, bazându-se pe o rețea feroviară dezvoltată, care a asigurat transferul rapid de rezerve, introducerea celor mai recente invenții tehnice și tipuri de arme (de exemplu, mitraliere, submarine, arme chimice), pregătirea excelentă a corpului de ofițeri, un sistem eficient de serviciu militar de recrutare, o propagandă puternică și eficace, însă aliații ei aveau armatele inferioare atât la nivelul dotării tehnice, cât și al pregătirii corpului de ofițeri. z Determină obiectivele statelor membre ale Antantei și ale Triplei Alianțe. z Demonstrează argumentat că ele optau pentru reîmpărțirea lumii. Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei z Explică realitatea prezentată, pornind de la expresia „Balcanii – butoiul cu pulbere a Europei”. z Demonstrează că Balcanii erau regiunea de interes a Marilor Puteri. Caricatură din ziarul francez Le petit journal, 1908 HMS Dreadnought al Marinei Regale, lansat în 1906. Construcția de dreadnoughts (nave de luptă cu tunuri mari) a cunoscut o creștere uriașă, declanșând o cursă a înarmării navale între Marile Puteri în anii premergători Primului Război Mondial. 20 Unitatea I Documentar „Din declarațiile și mărturisirile făptașilor atentatului criminal de la 28 iunie rezultă că firele atentatului de la Sarajevo s-au țesut la Belgrad; că armele, explozivele găsite asupra ucigașilor provin de la ofițeri și funcționari sârbi, membri ai Organizației «Narodna Odbrana» [Apărarea Națională], și, în fine, că trecerea clandestină a criminalilor și armelor peste frontiera Bosniei a fost organizată de către șefii Serviciului de frontieră sârb [...]. Guvernul imperial reconsideră de datoria sa să ceară guvernului sârb următoarele: să condamne printr-o declarație oficială propaganda îndreptată împotriva monarhiei Austro-Ungare, în totalitatea acelor tendințe care, în ultimă analiză, vizează desprinderea de monarhie a unor părți din teritoriile care-i aparțin.” Ultimatumul ministrului de externe al Austro-Ungariei trimis Serbiei, 22 iulie 1914 z Identifică evenimentul ce a stat la baza trimiterii ultimatumului prezentat. z Determină două cereri înaintate Serbiei de Austro-Ungaria. „Guvernul își propune: 1. De a introduce… o dispoziție în ce privește legea presei, prin care va pedepsi foarte sever provocarea de crimă… și care va fi contra oricărei publicații, ale cărei tendințe generale ar fi îndreptate împotriva integrității teritoriale a Austro-Ungariei. 2. Guvernul nu dispune încă de nicio dovadă și nota guvernului imperial și regal, de asemenea, nu i-a furnizat niciuna precum că Societatea «Narodna Odbrana» și alte societăți similare au comis până acum câteva acte criminale… Cu toate acestea, guvernul regal va accepta cererea guvernului imperial și regal și va dizolva Societatea «Narodna Odbrana» și orice altă societate care ar acționa împotriva Austro-Ungariei.” Extras din răspunsul guvernului sârb la ultimatumul Austro-Ungariei, 15 iulie 1914 z Argumentează, utilizând sursa, că Serbia dorea să îndeplinească cererile înaintate. Mecanismul alianțelor. Drept pretext pentru declanșarea Primului Război Mondial a servit asasinarea moștenitorului tronului Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand la Sarajevo, în 28 iunie 1914, de către sârbul Gavrilo Princip. La 10/23 iulie 1914, Austro-Ungaria a înaintat Serbiei un ultimatum, evident inacceptabil pentru un stat suveran, iar la expirarea termenului acestui ultimatum, la 15/28 iulie, i-a declarat război și a bombardat Belgradul. Inițial, țările Antantei au propus Austro-Ungariei să rezolve conflictul pe cale pașnică. Însă după atacul asupra Serbiei, îndeplinindu-și obligațiile aliate, la 17/ 30 iulie, Imperiul Rus a anunțat mobilizare generală. Germania a cerut ca Rusia să înceteze mobilizarea, însă, neavând niciun răspuns, la 19 iulie/1 august, a declarat război Imperiului Rus. Apoi la 21 iulie/ 3 august, a declarat război Franței, după care și Belgiei, care respinsese ultimatumul privind trecerea trupelor germane pe teritoriul său. Marea Britanie a cerut Germaniei să mențină neutralitatea Belgiei, dar, primind refuz, la 22 iulie/4 august, a declarat război Germaniei. La 24 iulie/6 august, Austro-Ungaria a declarat război Imperiului Rus. Italia, care făcea parte din Tripla Alianță, și-a declarat neutralitatea. SUA și-au declarat, la fel, neutralitatea. Tot în august 1914, de partea Antantei, a intrat în război Japonia. În noiembrie 1914, Puterilor Centrale li s-a alăturat Imperiul Otoman, ceea ce a dus la închiderea strâmtorilor și întreruperea contactelor maritime dintre Rusia și aliați. Începând cu octombrie 1915, în conflict s-au implicat și statele balcanice. Bulgaria a trecut de partea Triplei Alianțe, iar de partea Antantei au intrat, în august 1916, România și, în iunie 1917, Grecia. z Descrie mecanismul de declanșare a războiului, ținând cont de politica alianțelor. z Exprimă-ți opinia referitoare la cauza declarării neutralității de către Italia și SUA. Fronturi și bătălii. Deși Primul Război Mondial a fost unul global, principalul teatru de operațiuni militare a devenit Europa, desfășurându-se pe Frontul de Vest, Frontul de Est și Frontul din Balcani. Operațiuni militare s-au dus și pe Fronturile din Orientul Apropiat și Mijlociu și cel din Africa. Cursul operațiunilor militare din Primul Război Mondial a cuprins 5 campanii. În perioada 1914–1916, succesul în operațiuni trecea de la o parte la alta. Pe Frontul de Vest s-au înfruntat Germania cu Belgia, Franța și Anglia. Armatele Germane, la 4 august 1914, au cucerit Luxemburgul, apoi au invadat Belgia și au pătruns în Franța, creând serioase probleme aliaților. Planul inițial al Germaniei de a duce un război-fulger a eșuat. Germania nu a putut evita lupta pe două fronturi, deoarece Rusia a atacat înainte de a încheia mobilizarea generală. Pe Frontul de Est, în prima etapă, confruntarea a fost câștigată de Armata Rusă, care a avut succese în Prusia Orientală și Galiția. După transferul trupelor germane din vest, înaintarea trupelor ruse a fost oprită în Bătălia de la Tannenberg, la 26–30 august 1914. La începutul lui septembrie, confruntările de la Lacurile Mazuriene au îndepărtat definitiv amenințarea rusă asupra Berlinului. Intervenția Armatei Germane a salvat și Austro-Ungaria. În Extremul Orient, Japonia a atacat teritoriile deținute de Germania, până la sfârșitul anului 1914 obținând succese. În același timp, Germania a pierdut multe dintre bătăliile de pe Fronturile din Africa. 21 LUMEA L A ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX La începutul anului 1915, pe Frontul de Vest s-a trecut la un război de uzură (de poziție, de tranșee), în care un rol important i-a revenit aviației și artileriei. Tot în 1915, aliații din Antanta au deschis Frontul din Mediterană, însă operațiunea denumită „Dardanele” a eșuat, singurul avantaj pentru Anglia și Franța a fost consolidarea poziției la Salonic. Războiul submarin total, declarat de germani, a afectat și populația civilă, și statele neimplicate, astfel, la 7 mai 1915, un submarin german a scufundat transatlanticul „Lusitania”, ceea ce a dus la moartea a 128 de pasageri americani. Pe Frontul de Est a fost declanșată ofensiva germană între Vistula și Carpați. Campania din 1915 împotriva Rusiei a durat până la sfârșitul verii, astfel că armata rusă a fost obligată să se retragă din Polonia, Lituania și Galiția și a înregistrat circa 850 000 de morți. În anul 1916, Antanta a rezolvat mai repede dificultățile tehnice, pe când Puterile Centrale au avut dificultăți în aprovizionarea tehnico-materială. La mijlocul anului 1916, rușii, sub conducerea generalului Brusilov, au reluat ofensiva pe Frontul de Est, înregistrând victorii și doar transferarea trupelor germane din vest a oprit înaintarea rușilor. La 15/28 august 1916, de partea Antantei, a intrat în război România. În prima etapă a obținut succese, dar fiind atacată din trei direcții, a fost înfrântă, iar 2/3 din țară ocupate. Cele mai cunoscute bătălii duse în Europa au fost Bătălia de pe Marna (5–9 septembrie 1914), dată pentru Paris și soldată cu sute de mii de morți, Bătăliile de la Verdun (februarie–decembrie1916), numite „Masacrul sau abatorul de la Verdun”, soldate cu circa 2 mil. de morți, Bătălia de pe râul Somme (1916), în care pentru prima dată au fost folosite tancurile, și Bătălia Iutlandei (31 mai 1916–1 iunie 1916), cea mai mare operațiune navală câștigată de Anglia. În 1915, la 22 aprilie, lângă orașul Ypres, Armata Germană a utilizat pentru prima dată arma chimică – vaporii de clor, bătălie soldată cu circa 5 000 de morți și 15 mii de soldați intoxicați. z Numește principalele fronturi ale Primului Război Mondial. z Explică argumentat că inovațiile tehnico-militare au fost aplicate în Primul Război Mondial. Sfârșitul Primului Război Mondial. La începutul anului 1917, din cauza războiului submarinelor, s-au acutizat contradicțiile dintre Puterile Centrale și SUA, care își păstrase până în acel moment neutralitatea. La 6 aprilie 1917, SUA au intrat în război de partea Antantei, ceea ce a schimbat și coraportul de forțe pe Frontul de Vest. Țările din America Latină și China s-au alăturat Antantei. Pe Frontul de Est situația s-a complicat începând cu anul 1917. În februarie 1917, în Imperiul Rus a avut loc revoluția burgheză, iar în martie 1917, țarul Nicolai al II-lea a abdicat, puterea a trecut în mâinile guvernului provizoriu. Problemele economico-sociale din Rusia au generat nemulțumiri atât în societatea rusă, cât și în rândul soldaților ruși. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917, în Rusia a avut loc o lovitură de stat bolșevică, care a inluențat decisiv situația de pe Frontul de Est. Guvernul Rusiei Sovietice, căutând să-și întărească puterea în interiorul țării, a optat pentru ieșirea din război. A fost elaborat Decretul despre pace și s-a cerut țărilor beligerante să încheie pace fără anexări și despăgubiri, cereri respinse de părțile beligerante. La 2/15 decembrie 1917, la Brest-Litovsk, între Rusia și Puterile Centrale Utilizarea măștilor antigaz în timpul Primului Război Mondial. (Soldații au fost inventivi utilizând masca și pentru animale, pentru a le salva.) Bătălia de la Verdun Viziuni istoriografice „Pe fundalul Primului Război Mondial, în Imperiul Țarist avea să se declanșeze, în februarie 1917, ultima mare revoluție burgheză din istorie. Rusia oferea terenul propice pentru o schimbare politică majoră, vechiul regim agonizând de mulți ani… Nici abdicarea ultimului Romanov, Nicolae al II-lea…, nu oferea soluții crizei majore prin care trecea Rusia. Sigur că guvernul provizoriu a încercat să găsească soluții cât mai eficiente și rapide. ...Eforturile executivului se loveau însă de opoziția sovietului de la Petrograd…” Gh. Onișoru. Rusia, România și Basarabia între Revoluția din februarie și cea din octombrie 1917 z Enumeră câte 2 cauze politice și economice care au dus la declanșarea crizei Imperiului Țarist în timpul Primului Război Mondial. z Explică: „...eforturile executivului se loveau însă de opoziția sovietului de la Petrograd…” 22 Unitatea I a fost semnat Armistițiul care a dus la prăbușirea frontului în est. La 3 martie 1918 a fost semnat Tratatul de pace de la Brest-Litovsk, conform căruia Rusia ceda Finlanda, statele baltice, Ucraina, regiunea Don și cea riverană Mării Negre, Transcaucazia. În Rusia Sovietică s-a declanșat războiul civil. În aprilie 1918, Germania și-a îndreptat forțele spre Frontul de Vest, desfășurând o largă ofensivă, care a culminat cu Bătălia de pe Marna (25 iulie – 7 august 1918), în care armata germană a fost înfrântă. Contraofensiva generală a Antantei pe Frontul de Vest, începută din august 1918, s-a încheiat cu înfrângerea Puterilor Centrale și a aliaților lor pe toate fronturile și dezmembrarea Triplei Alianțe. La 3 noiembrie 1918, Austro-Ungaria a semnat capitularea necondiționată. Drept rezultat al nemulțumirilor sociale, în Imperiul German a avut loc revoluția, în urma căreia împăratul Wilhelm al II-lea a abdicat și a fugit. Încheierea Primului Război Mondial a avut loc la 11 noiembrie 1918, când la Compiègne a fost semnat armistițiu cu Germania, ce prevedea încetarea operațiunilor militare, capitularea Germaniei etc. z Demonstrează că Frontul de Est a fost afectat de ieșirea Rusiei Sovietice din război. Activitate independentă 1. Completează o friză cronologică cu datele celor mai cunoscute bătălii din timpul Primului Război Mondial, utilizând datele din text. 2.Descrie relația de interdependență dintre interesele statelor blocurilor politico-militare și declanșarea Primului Război Mondial. Activitate în echipă 3.Realizați un studiu de caz la subiectul: Utilizarea armelor chimice și biologice: consecințe dezastruoase asupra omenirii (în baza Atacului de la Ypres). Ilustrați impactul gazului toxic asupra omului și a mediului, combinând cunoștințe din domeniile istorie, chimie, biologie. Formulare de concluzii 4.Formulează o judecată de valoare, utilizând termenii din rubrica Dicționar istoric și mesajul din Jurnal istoric. 5.Conchide asupra sechelelor sociale ale războiului. 6.Emite trei recomandări pentru evitarea războaielor. Argumentează în baza exemplelor referitoare la Primul Război Mondial. Sugestie de temă pentru acasă 7.Folosind motoarele de căutare, identifică site-uri care se referă la cauzele declanșării Primului Război Mondial. Întocmește o listă a acestor site-uri și prezint-o în clasă. Compar-o cu cea a colegilor. 8.Redactează un eseu cu subiectul: Scrisoare de pe front… reflecție a primei conflagrații mondiale. Consolidare și reflecție Spațiul istoric z Localizează pe hartă principalele bătălii. 6-9.IX.1914 1.VII-18.XI.1916 X-XI.14 IV-V.15 G E R M A N I A F R A N Ț A I T A L I A A U S T R O - U N G A R I A IMPERIUL OTOMAN NORVEGIA FINLANDA REGATUL UNIT AL MARII BRITANII ȘI AL IRLANDEI UCRAINA BIELORUSIA R U S I A S U E D I A O L A N D A G R E C I A S E R B I A BULGARIA R O M Â N I A ELVEȚIA B A SA R AB I A Petrograd Tallinn Riga Vilnius Lac. Mazuriene Varșovia Tanenberg Mazura BrestLitovsk Tarnov Praga Berlin Gorlice Minsk Budapesta Szeged Viena Soa București Alba Iulia Sarajevo Vlora Belgrad Chișinău Iași Oituz Mărăști Mărășești Cernăuți Tarnopol Odesa Constanța Gallipoli Salonic Atena Paris Nantes Limoges Berna Clermont Ferrand Bordeaux Brest Marsilia Veneția Londra Bruxelles Luxemburg Verdun Reims Amsterdam (Istanbul) Stockholm Christiania Hotarele dintre state către anul 1914 Atentatul de la Sarajevo Prima folosire a gazelor asxiante Prima folosire a tancurilor Bombardamente ale aviației Puterilor Centrale Blocada britanică Revoluțiile ruse din febr. și oct. 1917 Antanta 1915 1916 1917 Puterile Centrale Statele care au aderat la Puterile Centrale 1914 1915 Direcțiile de atac ale Antantei Direcțiile de atac ale Puterilor Centrale Debarcări de trupe ale Antantei Debarcări de trupe americane în ajutorul Antantei Decalrații de unire cu România Proclamarea independenței Bătălii terestre Bătălii navale STATELE EUROPEI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 23 LUMEA L A ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX „Ca un popor de omenie, cu liniște, arma la picior […]. Ceasul nostru va veni, dar numai atunci când asupra ambițiilor zdrobite ideea senină va veni să cumpănească dreptățile naționale care azi nu se văd deasupra măcelului. […]” N. Iorga pe paginile ziarului Neamul românesc z Rezumă opinia lui N. Iorga referitoare la intrarea României în război. z Comentează această opinie. 21 iulie/3 august 1914 – Consiliul de Coroană la Sinaia a decis neutralitatea României. 14/27 august 1916 – intrarea României în război de partea Antantei. 15/28 august 1916 – declarația de război a României adresată Austro-Ungariei. Iulie-august 1917 – victoriile Armatei Române de la Mărăști, Mărășești și Oituz. 26 noiembrie/9 decembrie 1917 – semnarea Armistițiului de la Focșani. 24 aprilie/7 mai 1918 – semnarea Păcii de la București. 10 noiembrie 1918 – reintrarea României în război. Beligeranță – stare de război; participare efectivă în cadrul unui război. Consiliul de Coroană – organism cu caracter reprezentativ instituit ad-hoc în România în perioada sistemului parlamentar, în componența căruia intrau șefi de partide politice, foști miniștri, precum și alte personalități politice marcante. Era consultat de rege în probleme vitale ale țării (declararea războiului, încheierea păcii, succesiunea la tron ș.a.). Neutralitate – situație politică și juridică a unui stat care nu se amestecă în conflictul dintre alte state, care nu acordă sprijin statelor beligerante, iar în timp de pace nu ia parte la încheierea de alianțe și de pacte militare. Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric România în Primul Război Mondial 5 Unitatea I România, situată în sud-estul Europei și în vecinătatea Balcanilor, nu putea rămâne în afara sistemului de alianțe stabilit la intersecția secolelor XIX–XX, deoarece trebuia să-și asigure securitatea. Politica expansionistă a Rusiei spre Balcani și includerea României în planurile de dominare rusă au fost motivele principale pentru care România, în 1883, a încheiat o alianță defensivă secretă cu Puterile Centrale. În contextul declanșării Primului Război Mondial, la 28 iulie 1914, România, aflată în zona de interferențe a intereselor Marilor Puteri, trebuia să țină cont de împrejurările create pentru a-și asigura suveranitatea, independența și integritatea teritoriului. Totodată, România urmărea realizarea idealurilor sale naționale. z Descrie situația României la începutul Primului Război Mondial. Neutralitatea (1914–1916). La 21 iulie/3 august 1914, Regele Carol I a convocat Consiliul de Coroană pentru a discuta cu care dintre cele două alianțe politico-militare România ar trebui să se alieze, cu Antanta sau cu Puterile Centrale, ținând cont de faptul că România era legată de Tripla Alianță prin Tratatul din 1883. Regele Carol I a pledat pentru intrarea în război alături de Puterile Centrale, fiind susținut de Petre P. Carp, care vedea în Rusia o primejdie de moarte. Ceilalți oameni politici, printre care Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, Ion I.C. Brătianu, s-au pronunțat pentru neutralitate, pe motiv că Austro-Ungaria a atacat Serbia și în acest caz România nu avea nicio obligație. Regele Carol I a acceptat, în final, formula neutralității Personalitate istorică Ferdinand I Regele României (10 octombrie 1914–20 iulie 1927) A susținut intrarea României în război de partea Antantei, urmărind realizarea idealului României Mari. N-a confirmat Pacea separată dintre Puterile Centrale și România, mai 1918. A ratificat declarațiile de unire a Basarabiei (27 martie), a Bucovinei (15 noiembrie) și a Transilvaniei (1 decembrie 1918) cu România. A fost încoronat Rege al Regatului Român întregit la 15 octombrie 1922 în Alba Iulia. A sprijinit reformele fiind un veritabil monarh constituțional. 24 Unitatea I armate, supunându-se majorității. Ezitarea îndeplinirii „obligației” de a susține Austro-Ungaria a fost argumentată prin faptul că tratatul, pe care îl semnase România în 1883, a fost unul defensiv, iar Austro-Ungaria nu fusese atacată și nici nu a prevenit România (aliatul său) de izbucnirea războiului, așa cum prevedea tratatul de alianță. Guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu a considerat că țara nu era suficient de pregătită de un război, iar opțiunea militară trebuia să fie decisă în funcție de evoluția evenimentelor, urmărindu-se și obținerea sprijinului Marilor Puteri pentru întregirea teritorială. La 27 septembrie/10 octombrie 1914 a decedat Regele Carol I, la tron venind Ferdinand I. Perioada neutralității a fost dominată de tratative politice, o intensă activitate diplomatică, care a pregătit intrarea României în război. Au fost încheiate tratate cu Imperiul Rus și Italia, în 1915–1916 s-au dus tratative cu Antanta. z Enumeră factorii ce au contribuit la hotărârea luată în Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914. z Expune-ți opinia asupra hotărârii de neutralitate. Participarea la război (1916–1918). La 4/17 august 1916, premierul Ion I.C. Brătianu a semnat cu reprezentanții Marii Britanii, Franței, Imperiului Rus și Italiei două tratate, unul politic și altul militar: Tratatul de alianță și Convenția militară. Tratatul prevedea intrarea rapidă a țării în război contra Austro-Ungariei, obligativitatea României de a nu semna tratat de pace separat, pe de altă parte, aliații promiteau României teritoriile locuite de români în Imperiul Austro-Ungar, Transilvania până la Tisa, cu Banatul, precum și Bucovina, se obligau să respecte integritatea teritorială a României și să-i asigure condiții de egalitate cu părțile semnatare la viitoarea conferință de pace. Convenția militară prevedea atât acțiunile Armatei Române – completarea Frontului de Est, cât și acțiunile aliaților – aprovizionarea Armatei Române de către Antanta, ofensiva dinspre Salonic (Grecia) a trupelor aliate contra armatelor bulgare și turcești, armata rusă urma să susțină armata românească în operațiuni și să ofere ajutoare militare în Dobrogea. La 14/27 august 1916, Consiliul de Coroană, convocat de Regele Ferdinand I, a aprobat oficial tratatele și a decis intrarea țării în război alături de Antanta. La 15/28 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei. Armata Română s-a orientat spre eliberarea Transilvaniei și organizarea defensivei înspre Bulgaria. În urma ofensivei Armatei Românești, în Transilvania au fost eliberate Brașovul, Toplița, Sibiul, Făgărașul etc., însă atacul în Dobrogea cu trupe bulgaro-germano-turce a oprit ofensiva în Transilvania. După o serie de lupte sângeroase, cu toată rezistența eroică, Armata Română a fost nevoită să se retragă. La 6 decembrie 1916, germanii au ocupat Bucureștiul, circa 2/3 din teritoriul României au fost ocupate de către trupele Puterilor Centrale, iar în est armata română s-a retras pe linia Siret–Șușița–Putna. Frontul s-a stabilizat și în sudul Moldovei. Casa Regală, guvernul, administrația centrală și o parte din populația din Oltenia și Muntenia s-au retras în Moldova, Iașiul devenind capitală. Campania Armatei Române din 1916 a fost nereușită, din cauză că intrarea României în război nu s-a făcut în momentul potrivit, ajutorul promis n-a fost acordat, aliații nu au organizat ofensiva promisă. Armata Română trebuia să susțină un front Documentar „România trebuie, în această clipă a evoluției istorice, să facă acest gest. În viața națiunilor sunt afirmări de drepturi, care cântăresc mai mult decât izbânzi trecătoare. De aceea, chiar dacă avem să fim bătuți, prin faptul că cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naționale și au consfințit printr-un act solemn hotarele etnice ale românilor de peste Carpați, cauza românilor va face un pas înainte mai mare și mai însemnat decât oricând.” Discursul lui Ion I.C. Brătianu în Consiliul de Coroană, 14/27 august 1916 z Argumentează opinia lui Ion I.C. Brătianu. z Numește o consecință a acceptării poziției lui Brătianu în Consiliul de Coroană. z Expune-ți opinia cu referire la nedreptățile suferite de poporul român, care urmau a fi înlăturate prin ieșirea din neutralitate. „Ostași! V-am chemat ca să purtați steagurile noastre peste hotarele unde frații noștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde. [...] Veți lupta alături de marile națiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție să-i îndurăm greutățile, izbânda va fi a noastră. De-a lungul veacurilor, un neam întreg vă va binecuvânta și slăvi [...].” Apelul către armată din Proclamația către țară a Regelui Ferdinand I al României, 27 august 1916 z Demonstrează că România a aderat la un bloc politico-militar. z Identifică cauza invocată pentru a impulsiona intrarea României în război. Regele Ferdinand și Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărășești, august 1917. 25 LUMEA L A ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX lung de aproape 1 500 km, apărat doar de 600 000 de ostași, fiind insuficient pregătită din punct de vedere tehnic. Iarna lui 1916–1917 a fost una extrem de grea atât din punctul de vedere al condițiilor meteorologice, al concentrării unui număr mare de populație, însoțită de problema aprovizionării cu produse alimentare, cât și din punctul de vedere al foamei și bolilor, în special tifosul exantematic etc., urmate de un număr mare de decese, și al crizei politice interne. Armata Română a reușit să se refacă cu sprijinul misiunii franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. În campania românească din iulie–august 1917 au fost duse cele mai decisive lupte. Bătălia de la Mărăști, 11/24 iulie 1917–19 iulie/ 1 august 1917, o operațiune ofensivă a Armatei Române, condusă de generalul Alexandru Averescu, și a Armatei Ruse, s-a soldat cu victorie, stabilind linia frontului. Armata I Română, condusă de generalul Constantin Cristescu, apoi de generalul Eremia Grigorescu, în Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august–6 august/19 august 1917), cu prețul vieții a 610 ofițeri și 26 800 de soldați români, morți, răniți și dispăruți, a obținut victoria. În A Treia Bătălie de la Oituz din 26 iulie/8 august–9/ 22 august 1917, Armata Română, condusă de generalul Alexandru Averescu, a repurtat biruință. Victoriile Armatei Române pe linia frontului Mărăști–Mărășești–Oituz au avut impact major asupra întregului război de reîntregire națională și au dus la eșuarea planurilor de împărțire a României, salvând integritatea teritorială a statului român. z Enumeră prevederile Tratatului de alianță și ale Convenției militare din august 1916. z Menționează factorii ce au cauzat eșecul Campaniei din 1916. z Exprimă-ți opinia asupra impactului bătăliilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz pentru integritatea statului român. Situația României s-a agravat în 1917 din cauza crizei politice din Rusia, unde, după abdicarea lui Nicolai al II-lea și căderea regimului țarist (în martie 1917), a avut loc Lovitura de stat bolșevică (în octombrie 1917). La 15 decembrie 1917, guvernul bolșevic a încheiat un armistițiu cu Puterile Centrale, iar la 3 martie 1918 a semnat Pacea la Brest-Litovsk, ceea ce a destabilizat Frontul de Est, a dus la destrămarea Armatei Ruse și dezertarea ostașilor ruși, dar și la faptul ca Eroii nu se uită! După intrarea României în Primul Război Mondial, a fost asistentă medicală, apoi a cerut să fie transferată la o unitate de combatanți, alăturându-se celor patru frați ai săi, care toți au căzut în luptă. În Bătălia de la Mărășești a condus un pluton de infanterie al Armatei Române, fiind omorâtă în luptă. Statuia „Caporal Erou Constantin Mușat”, turnată în bronz, dezvelită în anul 1931, Brăila. Sculptor: Ion Dumitriu-Bârlad Caporalul MUȘAT, din Batalionul 1 al Regimentului 2 Grăniceri, rănit în luptele de la Oituz, în decembrie 1916, aruncă o grenadă cu singurul braț pe care îl mai avea. El n-a părăsit câmpul de luptă, fiind omorât în iulie 1917, într-un bombardament de artilerie. z Apreciază eroismul personalităților. z Menționează 2-3 valori personale care au determinat faptele eroice ale personalităților descrise. Ecaterina TEODOROIU cercetaș, sublocotenent Regina Maria a organizat sub patronajul său Crucea Roșie, 1917. Soldat citind scrisoare în adăpost la Mărășești, pictură de șevalet de Ion Bărbulescu, 1917 26 Unitatea I Spațiul istoric România să fie încercuită de trupele Puterilor Centrale. Pornind de la circumstanțele politico-militare, România a fost nevoită să semneze, la 7 mai 1918, Tratatul de Pace de la București. Însă acest tratat nu a fost ratificat. După înfrângerea Bulgariei de către Antanta în septembrie 1918 și eliberarea Serbiei, la 28 octombrie/10 noiembrie 1918, România a reintrat în război contra Puterilor Centrale. Autoritățile române au reușit să convingă aliații României că Pacea de la București a fost o soluție temporară, neratificată de rege. z Argumentează necesitatea semnării Tratatului de Pace de la București din mai 1918. Activitate independentă 1. Completează un tabel cronologic sincronic, în care să incluzi acțiunile României în Primul Război Mondial raportate la principalele evenimente ale Primului Război Mondial. Activitate în echipă 2.Realizați o dezbatere cu subiectul: Intrarea României în Primul Război Mondial, formând 3 echipe: 1. germanofili; 2. proantantiști; 3. adepți ai neutralității. Formulare de concluzii 3.Formulează o sinteză a lecției, în 10 propoziții, utilizând termenii din Dicționarul istoric. Sugestie de temă pentru acasă 4.Elaborează o prezentare despre o personalitate marcantă a României în perioada Primului Război Mondial prin diverse modalități: PowerPoint, Jurnal de război, Dosar al personalității etc. Consolidare și reflecție M A R E A N E A G R Ă Prut Prut Tisa Tisa Dunărea Dunărea Nistru Nistru MARAMUREȘ B U C O V I N A T R A N S I L V A N I A C R I Ș A N A B A S A R A B I A R O M Â N I A R O M Â N I A Bistrița Vatra Dornei Năsăud Ocna Sibiului Petroșani Hațeg Ghelari Băile Herculane Oituz Mărăști Mărășești Caracal Corabia Râmnicu Vâlcea Slatina Drăgășani Pitești Cetate Vidin Rusciuc Giurgiu Băilești Calafat Plevna Turnu Severin Soroca Orhei CHIȘINĂU Bălți Ungheni Cetatea Albă Chilia Brăila Tiraspol Tighina Ismail Reni Galați BUCUREȘTI Direcții de atac ale trupelor Legendă române ruse coaliției Puterilor Centrale Aliniamentul frontului la 6.IX.1916 Frontiera României după Pacea de la București la 12.XI.1916 la 24.XI.1916 la 31.XII.1916 Vara, 1917 z Compară hotarul României la 1 iunie 1916 și linia frontului din vara anului 1917. z Identifică locul desfășurării bătăliilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz. z Apreciază importanța bătăliilor. ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL Mărturiile contemporanilor „Primul Război Mondial l-am trăit la Slatina și am amintiri foarte puternice de atunci. Știu sosirea nemților la Slatina. Casa părinților mei era chiar în apropierea podului. Și am rămas cu zgomotul de tunuri, de mitraliere care se aflau la distanță de 500 de metri de noi. Și nemții nu au putut să ia podul acela. Acolo a luptat Ecaterina Teodoroiu și acolo și-a luat ea gradul de sublocotenent.” Șerban Milcoveanu. Memorii. Mici contribuții la istoria politică a României contemporane z Determină perioada despre care se menționează în sursă. z Explică o consecință imediată a evenimentelor descrise. 27 LUMEA L A ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX „Războiul este o lecție a istoriei pe care niciodată popoarele nu și-o amintesc îndeajuns.” Benito Mussolini z Comentează afirmația. z Exprimă-ți opinia: ce învățăminte oferă omenirii un război? 25 octombrie/7 noiembrie 1917 – Lovitura de stat bolșevică din Rusia. 9 noiembrie 1918 – abdicarea kaizerului Germaniei Vilhelm I. 12 noiembrie 1918 – Revoluția din Austria. 16 noiembrie 1918 – Revoluția din Ungaria. Autodeterminare – principiu potrivit căruia o națiune are dreptul să-și aleagă singură statutul politic și calea de dezvoltare economică, socială și culturală. Monopol – dominație într-un domeniu, într-una sau mai multe ramuri economice; privilegiu exclusiv de a fabrica, de a vinde sau de a exploata anumite bunuri sau servicii. Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric Consecințele Primului Război Mondial 6 Unitatea I Primul Război Mondial s-a sfârșit cu înfrângerea și capitularea completă a Germaniei și a aliaților săi. Victoria Antantei în război a fost consacrată într-o serie de tratate care au fost semnate la Conferința de Pace de la Paris (1919–1920). Patru dintre cele mai mari imperii s-au destrămat: Imperiul Rus, Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar și Imperiul German. Consecințe politice și juridice. Primul Război Mondial s-a încheiat cu o puternică explozie revoluționară și răsturnarea guvernelor, dar și schimbarea regimului politic în mai multe țări. După Revoluția burgheză din Imperiul Rus din februarie 1917, a urmat abdicarea împăratului Nicolai al II-lea, în martie 1917, și dispariția monarhiei. În octombrie 1917 a avut loc o lovitură de stat bolșevică, care a instaurat un regim politic totalitar, proclamând Republica Sovietică Socialistă, urmată de un război civil (1918–1922). În Germania, înfrângerea armatei germane a declanșat o criză politică. Revolta a început în Kiel, la 4 noiembrie 1918, puterea fiind preluată de soviete ale muncitorilor și soldaților, după modelul Rusiei, ceea ce a dus la formarea așa-numitei Republici a Sfaturilor (Sovietelor). Kaizerul Wilhelm a abdicat la 9 noiembrie 1918, astfel sfârșindu-se monarhia germană. În luna mai 1919, sovietele au fost înfrânte și a fost proclamată Republica de la Weimar – o democrație parlamentară. Ca urmare a revoluțiilor din Austria și Ungaria, la 12 și 16 noiembrie 1918, monarhul a abdicat și au fost proclamate republici. Revoluția austriacă avea trăsături comune cu cea din Germania, răsturnarea monarhiei producându-se fără luptă armată. În primele luni ale anului 1919, Austria a lichidat instituțiile statului imperial, a proclamat votul general și principalele libertăți democratice. La 16 noiembrie 1918 a fost proclamată Republica Ungară. Puterea politică a fost preluată de Consiliul Național, alcătuit din liberali și conservatori, în frunte cu Mihaly Karoly. S-a constituit un regim monarhic constituțional-democratic. În contextul crizei politice, la 21 martie 1919, a fost proclamată Spațiul istoric z Determină schimbările survenite pe harta politică a Europei. z Numește două state noi constituite. IMPERIUL AUSTRO-UNGAR IMPERIUL AUSTRO-UNGAR ITALIA Soa București Timișoara 1.XII.1918 Belgrad Budapesta 16.XI.1918 Zagreb Praga Cracovia Liov München Salzburg Viena 28.X.1918 12.XI.1918 1.XII.1918 3.X.1918 POLONIA RSS UCRAINEANĂ ROMÂNIA BULGARIA REGATUL SÂRBILOR, CROAŢILOR ȘI SLOVENILOR AUSTRIA ITALIA GERMANIA CEHOSLOVACIA ELVEȚIA UNGARIA IMPERIUL RUS IMPERIUL GERMAN R O M Â N I A MUNTENEGRU SERBIA UCRAINEANĂ MÂ N I A Legendă IMPERIUL AUSTRO-UNGAR – state existente înaintea Primului Război Mondial POLONIA - state după Primul Război Mondial 1.XII.1918 - Independența față de Austro-Ungaria Granițele postbelice Cisletania (Austria) Transleitania (Ungaria) Bosnia și Herțegovina APARIȚIA NOILOR STATE INDEPENDENTE DUPĂ DEZINTEGRAREA IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR 28 Unitatea I Republica Ungară a Sfaturilor, care a fost înlăturată în urma intervenției Armatei Române. Primul Război Mondial a stimulat intensificarea mișcărilor naționale în rândul popoarelor din imperii, ceea ce a dus la formarea statelor naționale în Europa. În contextul destrămării Imperiului Austro-Ungar, la 28 octombrie 1918, la Praga a fost proclamată Republica Cehă Independentă, care s-a unit, la 30 octombrie 1918, cu Slovacia. La 1 decembrie 1918 a fost proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care cuprindea Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croația, Dalmația, Vojvodina și Bosnia-Herțegovina. A reapărut ca stat Polonia. În urma aplicării dreptului la autodeterminare, au apărut Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania. Primul Război Mondial a schimbat echilibrul forțelor mondiale. În timpul Primului Război Mondial s-au dezvoltat mecanisme de protecție juridică internațională în timpul conflictelor armate a diferitelor categorii de populație: refugiați și prizonieri de război. z Numește trei consecințe politice ale Primului Război Mondial. Consecințe economico-sociale. Războiul a fost catastrofal pentru majoritatea țărilor: a devastat Belgia, nord-estul Franței, partea de vest a fostului Imperiu Rus, România și Serbia. Au fost grav afectate economiile Franței, Germaniei, Marii Britanii. Pierderile directe au fost de circa 280 mld. de dolari. 1/3 din bogățiile naționale erau distruse. Suprafețele însămânțate au scăzut cu 22,6%, recolta de cereale – cu 37,2% față de 1914. În anii războiului, dirijarea economiei de către stat a fost implementată la nivelul mai multor economii naționale. Peste tot s-a micșorat volumul producției civile și a scăzut nivelul de trai al populației. Primul Război Mondial a fost catalizatorul dezvoltării industriale, care s-a orientat spre o producție militară. A apărut un sector nou – complexul militar. S-a înregistrat o structură dezechilibrată a forţei de muncă active, restrângerea pieţei interne, deficitul bugetar enorm, schimbarea raportului de forţe dintre principalele state ale lumii. Germania a suportat pierderi de circa 150 mld. de mărci. Volumul total al producției industriale în 1918 constituia 57% din nivelul de dinainte de război, iar producția agrară – 50%. Ziua de muncă a crescut la 14 ore, iar salariile au fost micșorate. După 1916, în Germania a început foametea. Pentru populația urbană s-au introdus cartele alimentare. Astfel, pentru o zi o persoană primea 116 g de făină, 18 g de carne și 7 g de grăsime. Satele au fost supuse unor rechiziții severe de produse. 74,1% din coloniile Germaniei au fost capturate de Anglia, 25,8% au fost anexate de Franța și 0,1% au devenit prada Japoniei. Costul total al cheltuielilor de război ale Marii Britanii au depășit 11 mld. de lire sterline. Producția industrială a scăzut cu 20%. S-au dezvoltat doar ramurile complexului militar. S-au introdus salarii minimale și cumpărarea de stat a produselor. Prejudiciul cauzat de război în Franța a fost estimat la 200 mld. de franci. Pe teritoriul ocupat au fost distruse circa 10 mii de întreprinderi industriale și 900 mii de case. Arterele de transport au fost grav avariate. Volumul total al producției industriale a scăzut până la 40%, iar producția agricolă – cu 30%. În Imperiul Rus în declin au intrat industria cărbunelui și metalurgia. În toamna anului 1916 s-a înregistrat o criză alimentară. A fost introdusă distribuția produselor pe cartele alimentare. Producția de bunuri de larg consum a scăzut, prețurile la alimente au crescut cu 100–500%. În Italia, războiul a stimulat dezvoltarea economică, înregistrând o creștere semnificativă în industria grea (inginerie și metalurgie), industria chimică și energetică. Procesul de concentrare a industriei a accelerat creșterea monopolurilor și extinderea lor de către stat. Războiul a adus Italiei o datorie externă uriașă, provincii devastate. Rata impozitului și inflația, costurile ridicate și scăderea salariilor reale cu 40–50%, creșterea șomajului au cauzat scăderea bruscă a nivelului de trai. În urma războiului au profitat economic doar SUA și Japonia. SUA au devenit lideri ai dezvoltării economice. Statutul de neutralitate de până la 1917 le-au permis să furnizeze părților beligerante materii prime, produse și tehnică. Datoriile militare ale aliaților pentru bunurile primite din SUA s-au ridicat la 9,5 mld. de dolari. Țara s-a transformat dintr-un debitor într-un creditor internațional important și a preluat o poziție de lider în comerțul mondial. Japonia a instituit monopol asupra comerțului în sud-estul Asiei. Disproporțiile economice apărute în anii de război au dus la crize economice lungi după război. z Explică interdependența dintre starea economică și cea socială a unei țări în timpul războiului. Consecințe demografice. Războiul a cauzat pierderi umane imense – aproximativ 10 mil. de oameni uciși, 20 mil. de oameni răniți și 7 700 000 de persoane dispărute. Cele mai mari pierderi a suportat Franța (1,9 mil.), Germania și Rusia (câte 1,7 mil.). Austro-Ungaria a pierdut 1,2 mil. de oameni, iar Marea Britanie – aproape 1 milion, Italia – 60 mii de vieți umane. SUA Indicatori statistici Tabel. Costurile de război în Imperiul Rus, pe zi: ani Sumă, mil. ruble 1914 12 1915 28 1916 46 1917 67 z Formulează o concluzie privind costul financiar al Primului Război Mondial, având la bază datele din tabel. 29 LUMEA L A ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX a suferit pierderi mai mici – 115 mii, Canada și Australia – fiecare câte 60 mii. Unele țări mici, de exemplu, Serbia, România, și-au pierdut până la 10% din populația de dinainte de război. Câteva milioane de civili au murit și din cauza epidemiei de gripă din 1919. Civilii au murit și din cauza altor boli iminente războiului, a subnutriției, igienei precare etc. S-a înregistrat un număr mare de copii rămași orfani și fără adăpost, precum și văduve. În consecință, războiul a fost cauza scăderii ulterioare a natalității și a problemelor demografice. z Exprimă-ți opinia. Care este impactul războiului în viața cotidiană a societăților afectate? Consecințe culturale, mentale și ideologice. Primul Război Mondial a avut un impact semnificativ asupra vieții spiritual-culturale a Europei – distrugerea stării de bine, schimbarea atitudinilor față de viață, prăbușirea tuturor speranțelor. În urma războiului s-a ajuns la o schimbare a criteriilor valorice și la o reorientare morală a conștiinței. Războiul a zdruncinat respectul pentru valorile tradiţionale, postulatele fundamentale ale Europei liberale şi democratice au fost repuse în discuţie, a stimulat pacifismul și internaționalismul etc. Toate acestea au dus la creșterea interesului intelectualilor europeni pentru problemele personalității umane, care era percepută prin sentimentele și emoțiile sale. În acest context, una dintre direcțiile centrale în dezvoltarea gândirii filosofice vest-europene a devenit existențialismul. Cultura sentimentală clasică europeană a cedat treptat locul culturii occidentale de masă. A crescut rolul științei, iar descoperirile se implementau operativ în viață. În anii Războiului Mondial au fost distruse obiecte de valoare estimate la 1 trilion 200 mld. de mărci de aur. În același timp, Primul Război Mondial a servit drept sursă de inspirație pentru un șir de remarcabile opere literare: „Nimic nou pe Frontul din Vest”, de E.M. Remarque; „Adio, arme!”, de E. Hemingway; „Pădurea spânzuraților”, de Liviu Rebreanu; „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu etc. Odată cu dezvoltarea cinematografiei în anii ’20, au fost montate filme despre Războiul Mondial, de exemplu Stosstruppen, iar în cinematografia românească – Sergentul Mura. De asemenea, o parte dintre scriitori și artiștii plastici au fost mobilizați și au luptat în război, mai apoi creând opere dedicate conflagrației. Dintre artiștii români s-au remarcat sculptorii: Ion Jalea, Cornel Medrea, Oscar Han, Dimitrie Mățăuanu, și pictorii: D. Stoica, I. Theodorescu-Sion, Ștefan Dimitrescu, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu ș.a. În memoria soldaților căzuți în Primul Război Mondial, Constantin Brâncuși a realizat Ansamblul monumental „Calea Eroilor” de la Târgu Jiu. z Apreciază impactul războiului asupra evoluției culturii și științei. Consecințe militaro-tehnice. Primul Război Mondial a stimulat apariția, implementarea și perfecționarea unor categorii importante de armamente și tehnologii militare. Performanțele tehnice, modernizarea echipamentelor și armelor vechi, introducerea celor noi au dus la o creștere fără precedent a capacităților de luptă ale armatelor și la crearea de noi genuri de trupe. Pe câmpul de luptă au apărut: tancul, avionul, arma chimică – gazele de luptă etc. Au fost construite noi tipuri de nave militare: dreadnought, s-au perfecționat submarinele. Au apărut noi tipuri de trupe armate, blindate și chimice. În scopuri militare, s-au utilizat pe scară largă mijloacele de legătură: telefonul, telegraful, echipamentele radio. Adio, arme!, film turnat după romanul lui E. Hemingway z Expune-ți opinia asupra consecințelor războiului vizând atât sechelele psihologice ale ostașului, cât și ale rudelor acestuia. Copii orfani din România după Primul Război Mondial z Exprimă-ți opinia referitoare la situația copiilor reprezentați. Mărturiile contemporanilor „ [...] Am mers mai departe, am mers pe câmpurile de luptă incomplet curățate. Știam din ajun că vom merge peste ele, așteptam o impresie groaznică... Iar imaginile erau extrem de grele. Cadavrele zăceau atât în stânga, cât și în dreapta, zaceau atât ale ostașilor noștri, cât și ale inamicului, întregi și mutilate. Era deosebit de greu să te uiți la păr, unghii, mâini... În unele locuri, picioarele insuficient îngropate ieșeau din pământ... Ei bine, spune-mi, pentru numele lui Dumnezeu, este posibil să vezi asta și să nu înnebunești? Se dovedește că poți și nu numai că nu poți înnebuni, poți face mult mai mult, poți mânca, bea, dormi și chiar să nu vezi nimic în vis în aceeași zi.” Extras din Scrisoarea lui F. Stepun soției sale, 28.10.1914 z Apreciază impactul războiului asupra conștiinței și moralului unui ostaș. 30 Unitatea I Consecințele războiului pentru România și impactul asupra provinciilor. Conform surselor, pierderile Armatei Române au fost de circa 340 000 de militari căzuți pe câmpul de luptă și circa 80 000 de răniți, 115 000 de prizonieri și dispăruți. Din cauza bolilor, a situației alimentare precare și a numeroaselor suferințe cauzate de armatele străine, au decedat peste 700 000 de oameni civili. În timpul regimului militar instituit de germani și austro-ungari în partea ocupată, România a fost jefuită de bunuri în valoare de circa 18 mld. de lei-aur. Foarte gravă a fost situația în provinciile din cadrul Imperiului Austro-Ungar: pe lângă mobilizarea în armată, românii erau supuși unor practici degradante. În Transilvania, din cauza mobilizării pe front a tinerilor, a scăzut brusc rata natalității: de la 34,9% în anul 1913 la 14,8% în 1917. În Banat, dar și în alte părți, pentru asigurarea cu hrană a armatei austro-ungare, a fost dusă o campanie dură de rechiziționare atât a produselor alimentare (cereale, fructe și legume, carne, brânzeturi, untură), cât și a lânii, pieilor, cânepii și furajului, materialului de zidit și a animalelor de tracțiune. Pentru fabricarea tunurilor, s-au colectat clopotele bisericilor, obiecte de cupru, cazane, căldări, sfeșnice și alte obiecte de alamă, de exemplu, din comuna Izgar au fost confiscate două clopote de la Biserica Ortodoxă și trei clopote de la Capela Catolică. Rechiziționarea a dus la raționalizarea consumului alimentar, la care s-au adăugat lipsa de îmbrăcăminte, condițiile extrem de grele de muncă – întreaga povară a muncii obligatorii în agricultură fiind îndeplinită de femei, bătrâni și copii. Toate acestea, plus absența asistenței medicale, au favorizat declanșarea bolilor, mai ales infecțioase, precum tuberculoza, dar și altele. Intelectualii și fruntașii localităților bănățene au fost represați, fiind învinuiți de „agitație contra statului”, „spionaj pentru România”, „înaltă trădare”, „sentimente daco-romane”, mulți au fost arestați, judecați, apoi întemnițați, deportați și internați în lagărele de la Hont, Pozsony, Sopron, Vacz sau supuși la domiciliul forțat. Din Bucovina au fost recrutați aproximativ 200 mii de bărbaţi, iar peste 100 mii de locuitori, de diferite etnii, s-au refugiat în interiorul Austriei sau în alte ţări. Din cauza acţiunilor militare, care s-au desfăşurat pe teritoriul Bucovinei, au fost distruse sau evacuate multe întreprinderi industriale, au fost demolate linii de cale ferată, au fost distruse podurile şi şoselele, a suportat pagube agricultura. Din Basarabia, care la începutul Primului Război Mondial făcea parte din Imperiul Rus, au fost mobilizați în Armata Rusă circa 300 mii de bărbați, dintre care 7 000 și-au pierdut viața, au fost luați prizonieri sau au fost declarați dispăruți. Economia, mai ales agricultura, s-a pomenit într-o stare de totală decădere. Au sporit și achizițiile de cereale și de vite din Basarabia. Industria Basarabiei, care și așa era dezvoltată foarte slab, a intrat în criză totală. Numărul întreprinderilor industriale în funcțiune s-a micșorat cu 35%, iar numărul muncitorilor a scăzut cu 40%. Funcționau numai acele întreprinderi industriale care îndeplineau comenzi pentru front. Condițiile grele de muncă, subnutriția, lipsa asistenței medicale au cauzat izbucnirea unor epidemii, înregistrându-se un înalt nivel al mortalității. z Compară situația populației din Regatul României, Transilvania, Banat, Bucovina cu cea din Basarabia în anii Primului Război Mondial. Activitate independentă 1. Completează tabelul conceptual Revoluțiile în Imperiile German și Austro-Ungar și consecințele lor, în baza indicatorilor: stat creat / anul / tip de guvernare / personalități. 2.Formulează interdependența declanșării Primului Război Mondial și a destrămării Imperiului Austro-Ungar. 3.Explică impactul științei asupra războiului și viceversa. Activitate în echipă 4.Organizați o dezbatere pe tema: Un război poate avea doar consecințe negative? 5.Realizați un dosar istoric Jertfa umană în cadrul Primului Război Mondial, conform ghidului: numărul total al ostașilor români recrutați din provincii; numărul ostașilor înrolați din Regat; numărul ostașilor români total decedați; numărul aproximativ al victimelor civile românești; consecințe pozitive/negative asupra dezvoltării persoanei afectate de război. Formulare de concluzii 6.Rezumă în baza temei: 3 consecințe negative imediate ale războiului pentru Europa; 3 consecințe negative de durată pentru România; 3 consecințe pozitive pentru statele est-europene; 3 realizări ale românilor în cadrul Primului Război Mondial. Sugestie de temă pentru acasă 7.Elaborează un eseu structurat pe tema: Consecințele Primului Război Mondial pentru România: realizarea idealului național versus pierderi umane. 8.Realizează o agendă cu notițe paralele în baza romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu, reflectând asupra ideii războiului în viziunea eroilor. Consolidare și reflecție 31 LUMEA L A ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX „Războiul mondial și revoluția rusă au dărâmat zidurile pușcăriei popoarelor – Rusia țaristă –, de unde au ieșit la limanul vieții lor naționale și românii din Basarabia. Luminându-le conștiința lor națională, ei s-au convins că Prutul taie adânc în trupul aceluiași neam românesc, ...întâlnirile și înfrățirile, din timpul războiului, între românii basarabeni și cei din celelalte ținuturi au deschis drumul și au ușurat înfăptuirea actului politic de la 27 martie.” Petre V. Ștefănucă z Comentează sursa. z Explică afirmația: Prutul taie adânc în trupul aceluiași neam românesc. 28/31 martie 1917 – crearea Partidului Național Moldovenesc la Chișinău. 20 octombrie/2 noiembrie – 27 octombrie/9 noiembrie 1917 – Congresul Soldaților Moldoveni de la Chișinău. 21 noiembrie/4 decembrie 1917 – convocarea Sfatului Țării. 2/15 decembrie 1917 – proclamarea Republicii Democratice Moldovenești. 24 ianuarie/6 februarie 1918 – adoptarea Declarației de independență a Republicii Democratice Moldovenești. Autonomie – libertate de a guverna prin norme, legi proprii (de ex.: autonomie teritorială, financiară, universitară, bisericească etc.). Independență – drept al unui stat de a-și rezolva liber problemele sale interne și externe, conform voinței proprii, fără niciun amestec din partea altor state. Sfatul Țării – organul suprem legislativ, reprezentativ și electiv al Basarabiei, care a funcționat în perioada 20 octombrie 1917–2 decembrie 1918. Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric Basarabia în anii 1917–1918 7 Unitatea I Basarabenii pe fronturile Primului Război Mondial. Din Basarabia au fost mobilizați în armata țaristă circa 300 mii de bărbați (inclusiv în garnizoanele din Iași – 70 mii, din Odesa – 50-60 mii). Războiul a prilejuit mai multe posibilități de interacțiune între fiii aceluiași neam. Cel dintâi contact s-a produs în 1914, pe frontul din Galiția, când românii din Ardeal, mobilizați în Armata Austro-Ungariei, s-au confruntat în luptă cu românii din Basarabia, mobilizați în Armata Imperiului Rus. Țăranii români din Basarabia au venit în contact, în Bucovina și în Galiția, și cu prizonierii români bucovineni și transilvăneni. Începând cu august 1916, basarabenii s-au întâlnit în permanență pe frontul românesc cu românii din Vechiul Regat. Basarabenii au luptat alături de frații lor în bătăliile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Datorită războiului, basarabenii au putut trece Prutul, în Moldova de Vest, unde au constatat că de ambele părți ale râului trăiesc oameni de același neam cu ei, având aceeași limbă, aceleași obiceiuri și credințe, cunoștințe care erau răspândite și până atunci mai mult în rândul intelectualilor. Basarabenii au rămas profund impresionați de realitățile constatate: în România și în Bucovina era dezvoltată rețeaua de transport: șosele, linii de cale ferată, funcționau numeroase școli românești, era prezentă administrația românească, nivelul de alfabetizare al populației era înalt, era o agricultură dezvoltată. z Identifică exemple ale implicării basarabenilor în acțiunile militare. z Exprimă-ți opinia referitoare la impactul cultural al contactului cu românii de peste Prut asupra basarabenilor. Eliberarea Basarabiei din „închisoarea popoarelor”. Revoluția din februarie 1917 din Rusia și căderea dinastiei Romanov (martie 1917) au avut un puternic ecou inclusiv în teritoriul dintre Prut și Nistru, Femei în istorie Elena ALISTAR (1873–1955) Medic şi om politic. Deputat în Sfatul Ţării, când s-a votat unirea Basarabiei cu România. A fondat Liga Culturală a Femeilor din Basarabia, apoi Gruparea Femeilor Române (1927). A fost preşedintă a Partidului Poporului. A fost vicepreşedintă a Consiliului Naţional al Femeii. În 1940 s-a refugiat peste Prut, dar în 1941–1942 a revenit la Chişinău, fiind membră a Comitetului Municipal de Patronaj. Refugiată a doua oară peste Prut, a fost arestată la Iaşi de conducerea comunistă. A decedat în închisoare. z Apreciază contribuția Elenei Alistar la procesul de dezvoltare a Basarabiei. 32 Unitatea I trezind conștiința națională a populației și dorința ei de revenire în spațiul etnic, cultural și civilizațional din care fusese smulsă în mod abuziv în 1812. Revenirea Basarabiei în cadrul statului român s-a realizat în câteva etape, cunoscând – la fel ca în celelalte provincii istorice românești – un profund caracter popular. Într-o primă etapă, obținerea autonomiei Basarabiei a fost primul deziderat, inclus în programul Partidului Național Moldovenesc (PNM) constituit la 28/31 martie 1917, program elaborat de Vasile Stroescu, Paul Gore, Pan Halippa, Vladimir Herța, Alexandru Groapă, Teodor Corobceanu, Onisifor Ghibu. În programul PNM, publicat la 9 aprilie 1917, în ziarul „Cuvânt Moldovenesc”, se menționa că formațiunea politică respectivă „se simte datoare a păși pe calea dobândirii drepturilor cetățenești și naționale pentru moldovenii din Basarabia și de dincolo de Nistru”. PNM se angaja să lupte „pentru dobândirea celei mai largi autonomii administrative, judecătorești, școlare și economice a Basarabiei”, pentru votul liber și secret, pentru libertatea cuvântului, a tiparului, a adunărilor și a credinței „și pentru așezarea unui chip (formă) nou de ocârmuire a țării”. Revendicări similare formulaseră în acea perioadă și liderii mișcărilor de eliberare națională din Ucraina, Polonia, Finlanda, Lituania, Letonia, Estonia ș.a. Propunându-și emanciparea Basarabiei de sub dominația rusească, liderii PNM preconizau crearea unei instituții legislative a provinciei, numită Dietă provincială (Sfatul Țării), administrația și judecătoriile să fie alcătuite din băștinași și activitatea lor să se desfășoare în limba majorității populației, limba rusă urmând să rămână ca mijloc de comunicare cu autoritățile centrale, respectiv cu capitala Rusiei; deschiderea școlilor, în toate satele și orașele provinciei, cu frecvența obligatorie pentru toți copiii de vârstă școlară și cu predarea tuturor disciplinelor în limba română. În program mai erau revendicate autonomia bisericii, înființarea Mitropoliei Basarabiei, desfășurarea serviciului divin în limba maternă, crearea armatei naționale, stoparea colonizării ținutului și împroprietărirea cu pământ a băștinașilor fără sau cu pământ insuficient. În perioada aprilie–mai 1917, membrii PNM au efectuat o amplă activitate de propagare a revendicărilor naționale înscrise în program. În același timp, românii din zona Odesei pledau pentru folosirea limbii materne în biserică, învățământ, iar diverse categorii socioprofesionale (învățători, preoți, militari etc.) căutau forme de a-și apăra interesele. Un rol important l-a avut Prima Adunare Liberă a Preoților și Mirenilor din 19–20 aprilie/2–3 mai 1917, ținută în Sala eparhială din Chișinău, la care s-a cerut: autonomia Basarabiei, constituirea Consiliului Suprem, studierea limbii materne a populației majoritare, a istoriei Basarabiei, a istoriei românilor, a culturii și a literaturii naționale, predarea în școli a limbii române și folosirea ei în administrație, judecătorie, biserică, respectarea drepturilor minorităților naționale etc. Au avut loc și alte manifestări de amploare, ilustrând caracterul profund popular al revendicărilor de autonomie a Basarabiei: primul Congres al Societăților Cooperatiste din Basarabia (mai 1917), primul Congres al Țăranilor și primul Congres al Corpului Didactic Basarabean (ambele în mai 1917), Sfatul Împuterniciților Soldați și Ofițeri Moldoveni de pe Frontul Românesc etc. Un factor activ în procesul de redeșteptare națională din anul 1917 au fost acțiunile social-politice ale militarilor moldoveni, dar și ale țăranilor, ale satului basarabean, în general. Eroii nu se uită! Simion MURAFA (1887–20 august 1917) A fost unul dintre liderii mișcării naționale din Basarabia, martir al cauzei naționale, jurist, publicist, promotor al culturii muzicale. A participat la Primul Război Mondial, conducând o echipă sanitară pe frontul românesc. A organizat mişcarea ostaşilor basarabeni de la Odesa în 1917. A fost persoana de legătură a Partidului Național Moldovenesc cu militarii din Odesa și Iași. A ținut lecții pentru soldaţii basarabeni de pe frontul românesc, militând pentru cauza națională. La 20 august 1917 a fost asasinat de o bandă de bolșevici. z Explică de ce Simion Murafa este numit „martir al cauzei naționale”. z Estimează aportul personalității pentru redeșteptarea conștiinței naționale în Basarabia. Documentar „Mulți ați auzit de moldoveni, dar puțini cred că știți că națiune moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu național, iar dacă noi numim moldovenești cuvintele și organizațiile noastre, o facem aceasta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmașilor noștri, de care avem foarte mulți, ca și dumneavoastră, și el servește de a ne acuza pe noi de separatiști.” Teofil Ioncu, membru în delegație din partea PNM la Congresul Popoarelor din Rusia, 8–14 septembrie 1917 z Identifică ideea principală enunțată de Teofil Ioncu participanților la Congresul Popoarelor din Rusia. 33 LUMEA L A ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX Între 8 și 14 septembrie 1917, la Kiev a avut loc Congresul Popoarelor din Rusia, la care au participat și șase delegați moldoveni. Basarabenii s-au pronunțat împotriva încercărilor de a reduce Basarabia la un simplu guvernământ al Ucrainei. În cadrul Congresului Militar-Moldovenesc din 20– 27 octombrie 1917 de la Chișinău, delegații căruia reprezentau ostași, marinari și ofițeri basarabeni de pe toate fronturile Primului Război Mondial, s-a decis constituirea Sfatului Țării ca organ suprem de conducere al Basarabiei. Conform hotărârii acelui congres, Sfatul Țării urma să fie alcătuit din 120 de deputați, rezervându-li-se și 10 locuri moldovenilor din partea stângă a Nistrului. Pentru urgentarea creării acestei instituții reprezentative, din rândul militarilor a fost ales un comitet, Biroul de organizare al Sfatului Țării, care a pregătit convocarea respectivului for. z Ilustrează prin exemple concrete ideea că mișcarea națională în Basarabia a luat amploare în anul 1917. z Explică necesitatea constituirii unei adunări reprezentative a populației Basarabiei. Autodeterminarea basarabenilor și constituirea Republicii Democratice Moldovenești. Pentru numeroși intelectuali din interfluviul pruto-nistrean devenise evident că întocmirea unei „noi ordini” în Europa nu putea fi sigură și durabilă, atât timp cât problema națională a poporului nu era „rezolvată în total, în sensul unirii și al desființării apăsării”. Basarabia a urmat o logică proprie a evenimentelor. La 21 noiembrie 1917/4 decembrie 1917, a fost convocat Sfatul Țării, președinte fiind ales Ion Inculeț. În baza dreptului la autodeterminare a popoarelor, la 2 decembrie 1917, Sfatul Țării a proclamat Republica Democratică Moldovenească, membră cu drepturi egale a Republicii Federative Ruse. La 7 decembrie 1917 a fost convocat primul guvern al Republicii Democratice Moldovenești – Consiliul Directorilor Generali, în frunte cu Pantelimon Erhan, care s-a confruntat, de la început, cu pericolul reprezentat de Armata Rusă în retragere dezorganizată de pe Frontul Român. În Basarabia s-a instalat așa-numita „Secție de front a Rumcerodului” (organ bolșevic revoluționar), care a început lupta împotriva forțelor naționale. În acele condiții, la 5 ianuarie 1918, Blocul Moldovenesc din Sfatul Țării a solicitat introducerea Armatei Române în Basarabia. Drept urmare a acelei solicitări, în coordonare cu reprezentanții Antantei și cu comandantul Armatei Ruse de pe Frontul Român, generalul Șcerbaciov, la 13/26 ianuarie 1918, trupele române au intrat în Chișinău. Bolșevicii s-au retras spre Odesa, iar în întreaga Basarabie a fost restabilită ordinea publică. Introducerea Armatei Române în Basarabia a fost un suport și garanție a independenței Republicii Democratice Moldovenești. Așa cum, la 2 ianuarie 1918, Ucraina și-a proclamat independența, iar legăturile Basarabiei cu Rusia Sovietică au fost întrerupte, la 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a votat, în unanimitate, Declarația de independență a Republicii Democratice Moldovenești. z Realizează legături cauzale între mișcarea națională din Basarabia și adoptarea Declarației de independență a Republicii Democratice Moldovenești. Activitate independentă 1. Identifică 3 exemple ce fac referință la autodeterminarea politică a românilor din Basarabia. 2.Compară simbolurile Republicii Democratice Moldovenești cu cele ale României și ale Republicii Moldova contemporane. Activitate în echipă 3.Discutați cu colegii pe marginea evenimentelor: - 10/23 ianuarie 1918 – intrarea trupelor române în Basarabia, pentru înlăturarea pericolului bolșevic. - 24 ianuarie/6 februarie 1918 – adoptarea Declarației de independență a Republicii Democratice Moldovenești. Formulați o concluzie. Formulare de concluzii 4.Emite o judecată de valoare. Declararea independenței Republicii Democratice Moldovenești a fost o decizie corectă? Sugestie de temă pentru acasă 5.Redactează un eseu reflexiv pe tema: Mișcarea națională din Basarabia în contextul Primului Război Mondial și al destrămării Imperiului Rus. 6.Cercetează activitatea unei personalități (la alegere): N. Stroescu, P. Halippa, O. Ghibu, A. Mateevici. Creează o prezentare PPT și ruleaz-o colegilor. Consolidare și reflecție Drapelul Republicii Democratice Moldovenești Independente 34 Unitatea I „Rusia cucerea Basarabia [în 1812 – n.n.] ca un prim pas pentru a lua Moldova și Muntenia, apoi, după ele, a pune stăpânire pe Bulgaria și pe Tracia.” Ion I.C. Brătianu (1864–1927) z Comentează afirmația lui Ion I.C. Brătianu. 24 ianuarie/6 februarie 1918 – proclamarea Declarației de independență a Republicii Democratice Moldovenești de către Sfatul Țării. 27 martie/9 aprilie 1918 – adoptarea Declarației de Unire a Basarabiei cu România de către Sfatul Țării. 15/28 noiembrie 1918 – adoptarea Declarației de Unire a Bucovinei cu România. 18 noiembrie/1 decembrie 1918 – adoptarea Declarației de Unire a Transilvaniei cu România. Conștiință națională – sentimentul de apartenență a unei persoane la o naționalitate. Modernizare – proces de schimbare rapidă a societății, implicând o reevaluare radicală a ierarhiei valorilor, a instituțiilor care însoțesc sau preced o creștere economică importantă. Unire – acțiune de a se uni în vederea unui scop comun și rezultatul ei. Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric 8 Marea Unire din 1918 Unitatea I În urma unui îndelungat proces istoric, caracterizat prin mişcări de eliberare naţională a românilor din provinciile istorice Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, aflate în componența unor imperii multinaționale: Imperiul Rus și Imperiul Austro-Ungar, prin intensificarea acestora în timpul Primului Război Mondial (1914–1918), care a creat un context internațional favorabil, și prin destrămarea Imperiului Rus şi al celui Austro-Ungar, în 1918 s-a realizat idealul naţional românesc. Pe cale democratică, în urma votării de către adunările reprezentative ale fiecărei provincii, s-a înfăptuit Marea Unire și s-a creat statul naţional unitar român – Regatul României. z Numește două premise ale realizării actului Unirii în 1918. z Explică în ce mod Primul Război Mondial a influențat constituirea statului unitar român. 27 martie/9 aprilie 1918: finalizarea logică a „revoluției naționale” în Basarabia. În perioada ce a urmat adoptării Declarației de independență a Republicii Democratice Moldovenești, tendințele prounioniste din Basarabia s-au accentuat tot mai mult, favorizând, astfel, decizia ce a fost adoptată de deputații Sfatului Țării. Este marele merit al Sfatului Țării și al oamenilor politici basarabeni din acea perioadă – Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Vasile Stroescu, Ion Inculeț, Ion Pelivan, care au promovat și susținut ideea revenirii în făgașul firesc de dezvoltare. Ideea de unire a Basarabiei cu Vechiul Regat al României a avut un puternic suport al diferitelor categorii ale populației basarabene – soldați, țărani, intelectuali, studenți ș.a. Pe de altă parte, Ucraina, care la 2 ianuarie 1918 s-a proclamat republică independentă, formulá pretenții teritoriale față de Basarabia, făcându-le publice în februarie–martie 1918. Rusia Sovietică urmărea să instaleze în fosta gubernie Basarabia un regim comunist pe cale Mărturiile contemporanilor „Pentru noi, unirea Basarabiei cu celelalte părți românești era mai întâi de toate o chestie de existență a poporului nostru. Apoi, în al doilea rând, venea și chestia de dreptate. Trebuia să se șteargă fărădelegea făcută în anul 1812 de țarul rusesc Alexandru I. Poporul, crescut în împrejurări istorice, geografice și economice cu totul străine Rusiei, a fost cu toate acestea alipit la ea și silit de biciul rusesc să ducă aceeași viață cu Rusia, dacă nu de fapt, apoi cel puțin de ochii lumii. În limba oficială rusească nu exista pentru lumea europeană o Basarabie moldovenească, ci o gubernie rusească, cu un popor rusesc, ca și cel din tot colosul rusesc. Acum, Basarabia va trebui să se reîntoarcă la formele vieții potrivit cu istoria ei, cu caracterul poporului, creat de istorie și de împrejurările geografice, economice etc.” Vasile Harea, deputat în Sfatul Țării z Identifică doleanțele românilor basarabeni conform sursei. z Explică sintagma „chestie de existență a poporului nostru”. 35 LUMEA L A ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX militară și, la 5–9 martie 1918, cerea ca trupele române să se retragă din Basarabia. Forţele politice unioniste din Basarabia, fiind conștiente de pericolul extern, au acţionat în vederea înfăptuirii Unirii cu Ţara. Un rol important l-au avut Rezoluțiile Adunărilor comune ale Zemstvelor și ale marilor proprietari: cea de la 4 martie 1918, din zemstva judeţului Bălţi, care a cerut unirea Basarabiei cu România, cea din 13 martie, a zemstvei judeţului Soroca, urmată de cea de la 25 martie, din zemstva judeţului Orhei, care au fost puse la baza convocării ședinței Sfatului Țării. Reunit în şedinţă la 16 martie, Sfatul Ţării a respins planurile anexioniste ale Ucrainei şi, având în vedere cererile de unire cu România, a precizat că proclamarea unirii cu alt stat ține exclusiv de competența instituției supreme legislative. Prin acea declarație, Sfatul Țării și-a asumat legal și integral dreptul pe care, conform Declarației sale din 24 ianuarie 1918, îl avea preconizata Adunare Națională (Constituantă). În ședința Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie 1918, după lungi dezbateri în contradictoriu și după opoziția minoritarilor, misiunea finalizării logice a „revoluției naționale” în Basarabia și-au asumat-o deputații Blocului Moldovenesc din Sfatul Țării. Astfel, în ședința din 27 martie/9 aprilie 1918, cu 86 de voturi „pro”, 3 „împotrivă”, 36 de abțineri și 13 absențe, Sfatul Țării a decis, „în numele poporului Basarabiei”, că „Republica Moldovenească (Basarabia), de azi înainte și pentru totdeauna, se unește cu mama sa România”. Unirea Basarabiei cu România era definitivă și irevocabilă. Totodată, unirea era condiționată: Basarabia își păstra autonomia provincială, Sfatul Țării urma să funcționeze până la înfăptuirea reformei agrare, se garantau drepturile și libertățile cetățenești, inclusiv ale minorităților; Basarabia urma să fie reprezentată în Consiliul de Miniștri de doi miniștri fără portofoliu, iar în Parlament – de un număr proporțional cu totalul populației din acest teritoriu. Prezent în acea ședință istorică, prim-ministrul României, Alexandru Marghiloman, a proclamat Basarabia „unită pe vecie cu România, una și nedespărțită”. La 30 martie, o delegație a Sfatului Țării condusă de Ion Inculeț, Pan Halippa și Constantin Stere a înmânat Regelui Ferdinand I Actul de Unire, care a fost promulgat prin Decretul regal din 9 aprilie 1918. La 27 noiembrie 1918, în ultima sa şedinţă, Sfatul Ţării a renunţat la condiţiile de Unire şi a votat unirea necondiţionată a Basarabiei cu România. Votarea Actului Unirii Basarabiei de către Adunarea Deputaţilor şi Senatul României s-a efectuat în şedinţele din 20 decembrie 1919. Pentru Basarabia, Unirea din 1918 a fost precondiția efortului de modernizare politică, social-economică și culturală, efort produs în cadrul procesului de difuzare a unor valori și forme de organizare instituțională și economică dinspre Occident, prin intermediul factorilor de decizie ai României. z Descrie contextul istoric, atât intern, cât și extern, al adoptării Declarației de Unire a Basarabiei cu România. z Enumeră condițiile înaintate de Sfatul Țării în Declarația de Unire. Unirea Bucovinei cu România. Actul de la 27 martie 1918 a stimulat lupta de eliberare națională a românilor, aflați sub dominația Imperiului Austro-Ungar. La sfârșitul lui septembrie 1918, în Parlamentul austriac activau 14 deputaţi din partea Bucovinei, aleşi încă în 1911, Documentar „M-am urcat la această tribună, numai ca să arăt bucuria noastră, a polonezilor, pentru actul istoric ce-l săvârșiți și prin care realizați dreptul popoarelor de a-și hotărî soarta, realipindu-vă la sânul maicii de la care ați fost rupți cu sila, acum mai bine de o sută de ani.” Extras din cuvântarea deputatului polonez Felix Dudkevici în memorabila ședință a Sfatului Țării, din 27 martie/9 aprilie 1918 z Menționează cauzele ce l-au determinat pe deputatul polonez să opineze în favoarea unirii Basarabiei cu România. „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România!" Declaraţia Sfatului Țării de Unire a Basarabiei cu România z Selectează din textul sursei două principii pe care se baza Sfatul Țării. Regele Ferdinand și Regina Maria participă la serbarea Unirii Basarabiei. Iași, 30 martie 1918 36 Unitatea I dintre care 6 erau români. În şedinţa Parlamentului din 4 octombrie 1918, deputatul Constantin Isopescu-Grecul, în numele deputaţilor români, a cerut autonomie largă pentru cei 4 mil. de români din Austria şi Ungaria, dar în cadrul unei monarhii federative. La 16 octombrie 1918, încercând să salveze monarhia şi să o reorganizeze pe principii federative, împăratul Carol I de Habsburg a emis Proclamaţia Către popoarele mele. Această federaţie urma să fie constituită din şase state: austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean, pe când Transilvania rămânea în componenţa Ungariei, iar statutul Bucovinei şi al oraşului Triest nu erau specificate. La 3/16 octombrie 1918, deputații români din Clubul Parlamentar din Viena au constituit Consiliul Național Român (CNR) din Austria. La 9/22 octombrie 1918, CNR a cerut oficial, în numele națiunii, dreptul la autodeterminare și a exprimat dorința de secesiune. La 11 noiembrie 1918, împăratul Carol I de Habsburg a abdicat, monarhia austro-ungară a fost desfiinţată şi a fost proclamată republică. La 17 octombrie, la Lvov, s-a constituit Rada Ucraineană, care în ședința din 20 octombrie, prin majoritatea delegaţilor, s-a pronunţat pentru înfiinţarea unui stat autonom ucrainean în cadrul Austro-Ungariei și opta pentru controlul Bucovinei. În fruntea mişcării naţionale a românilor s-a situat Iancu Flondor, care a luat o poziţie fermă împotriva împărţirii Bucovinei pe criterii etnice. La 27 octombrie 1918, la Cernăuţi, a avut loc Adunarea Reprezentanţilor Românilor Bucovineni, care s-a proclamat constituantă, adoptând o moţiune din patru puncte, și a decis „unirea Bucovinei integrale cu celelate ţări româneşti într-un stat naţional independent”. La 27 octombrie 1918, în Consiliul Naţional Român (CNR) au fost aleşi 50 de membri și a fost creat un comitet executiv, format din Iancu Flondor (preşedinte), Dionisie Bejan, Dori Popovici şi Sextil Puşcariu (vicepreşedinţi), Vasile Bodnarescu, Radu Sbiera şi Laurenţie Tomoiagă (secretari), iar ca membri – cei şase deputaţi români din Parlamentul austriac. La 28 octombrie, Comitetul a cerut guvernatorului Josef Etzdorf să predea puterea CNR din Bucovina, însă a primit refuz. La 3 noiembrie 1918, ucrainenii au convocat o adunare la Cernăuţi, la care au votat împărţirea Bucovinei pe criteriul etnic, iar Consiliul Naţional Ucrainean să preia puterea asupra teritoriului. La 6 noiembrie 1918, reprezentanţii ucrainenilor au preluat controlul asupra mai multor instituţii importante din Cernăuţi şi au solicitat guvernatorului Etzdorf să predea conducerea Consiliului Național Ucrainean. Iancu Flondor a solicitat sprijinul guvernului român. Solicitarea a fost satisfăcută și, la 6 noiembrie, Armata Română a intrat în oraşele Suceava, Gura Humorului şi Câmpulung, pentru a restabili ordinea în Bucovina. La 12 noiembrie 1918, în şedinţa CNR s-a votat Legea fundamentală provizorie asupra puterilor în Bucovina, constituindu-se și Guvernul Bucovinei în frunte cu Iancu Flondor. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, adunare reprezentativă a locuitorilor din Bucovina, întrunit în Palatul Mitropolitan din Cernăuți, la care au fost prezenţi 74 de membri ai Consiliului Naţional Român, 6 delegaţi ai polonezilor, 7 ai germanilor, 13 locuitori din 5 sate ucrainene, precum și oaspeţi din Basarabia (Pantelimon Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Grigore Cazacliu), din Transilvania şi Ungaria (Gheorghe Crişan, Victor Deleu şi Vasile Osvadă), a dezbătut unirea Bucovinei cu România. Din partea delegaţiei poDocumentar „[…] Astăzi, când după sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați, s-au întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile, și când în urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungară s-a zguduit în temeliile ei și s-a prăbușit și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei dezrobite se îndreaptă către Regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea dezrobirii noastre. Drept aceea noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind învestiți singuri cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.” Declarația de Unire a Bucovinei cu România „I. Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.” Rezoluția Adunării Naționale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918 z Analizează textele Declarațiilor după următorul plan: provincia, adunarea reprezenativă care a votat-o; principiile invocate. z Formulează o concluzie, referindu-te la asemănări sau deosebiri. Momentul adoptării Declarației de Unire a Bucovinei cu Regatul Român de către Congresul General al Bucovinei, 28 noiembrie 1918 37 LUMEA L A ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX lonezilor și germanilor s-au rostit declaraţii de susţinere a unirii Bucovinei cu România. Drept rezultat, Congresul General al Bucovinei a decis: „unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. La 29 noiembrie 1918, delegaţia Congresului General al Bucovinei, constituită din Iancu Flondor, mitropolitul Vladimir Repta, Ion Nistor, Dionisie Bejan, Octavian Gheorghian, Radu Sbiera, Vasile Bodnărescu, Gheorghe Şandru, polonezul Stanislaw Kwiatkowski ş.a., a plecat la Iaşi şi a înmânat în mod solemn Regelui Ferdinand I şi guvernului român Actul de Unire a Bucovinei cu România. Actul a fost confirmat la 18 decembrie 1918. z Apreciază rolul Adunării reprezentative a Bucovinei în procesul de unire cu România. z Identifică similitudini și sincronisme în procesul de adoptare a Declarației de Unire a Basarabiei și Bucovinei cu România. Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România a fost posibilă datorită activității Consiliului Național pentru Unitatea Românilor, constituit la 20 septembrie 1918 la Paris și recunoscut de guvernele francez, englez și italian ca reprezentant al tuturor românilor, al celor două forțe politice românești din Transilvania: Partidul Național Român (PNR) și Partidul Social-Democrat (PSD) și al unui număr mare de patrioți, oameni politici, promotori ai ideii naționale românești: V. Goldiș, Ș. Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod, A. Vlad, A. Lazăr, T. Mihali etc. Prin Declarația de la Oradea din 29 septembrie 1918, adresată Parlamentului Ungariei, unde a fost citită de către deputatul Alexandru Vaida-Voevod pe data de 5/18 octombrie 1918, s-a anunțat oficial hotărârea românilor la autodeterminare, proclamându-se libertatea națiunii, separarea politică de Ungaria, asumarea suveranității națiunii în teritoriul său național, plebiscitul. La 18 octombrie 1918, la Budapesta, a fost constituit centrul de coordonare a mișcării naționale din Transilvania – Consiliul Național Român Central (CNRC), ca organ politic unic al românilor din Transilvania. După modelul CNRC, s-au format consilii și gărzi naționale locale, care au preluat controlul politic și administrativ în provincie. La 5 noiembrie 1918, prin manifestul Către popoarele lumii, CNRC aducea la cunoștința opiniei publice mondiale că unirea Transilvaniei cu România este voința întregii națiuni românești, iar la 9 noiembrie 1918, CNRC a adresat o notă ultimativă guvernului ungar, cerându-i „întreaga putere de guvernare”. În desăvârșirea procesului de constituire a statului național unitar român, la 18 noiembrie/1 decembrie 1918, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, compusă din 1 228 de delegați aleși din toate categoriile sociale, organizații politice, societăți culturale, bisericești, profesionale etc., a votat în unanimitate Rezoluția propusă de Vasile Goldiș „de unire a Transilvaniei, Banatului și Țării Ungurești, a tuturor românilor din teritoriile locuite de dânșii cu România”. La Adunarea Națională de la Alba Iulia au participat peste 100 000 de oameni. Prin hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia s-a încheiat constituirea statului național unitar român. Regele Ferdinand I a ratificat unirea Transilvaniei cu România la 11 decembrie 1918. Rezultat logic al evoluției sociale, economice, politice și culturale, statul național unitar român de la finele anului 1918 a cuprins între hotarele sale toate provinciile istorice românești. Anul 1918 a fost atât momentul decisiv în făurirea statului național unitar român, prin includerea în componența sa a tuturor teritoriilor românești aflate până atunci sub dominație străină, cât și a marcat intrarea întregului continent european într-o etapă istorică calitativ nouă și total diferită de perioada antebelică. z Numește două acte adoptate în procesul mișcării naționale din Transilvania. z Prezintă 2 argumente că Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 a fost una reprezentativă. Viziuni istoriografice „Primul Război Mondial a adus pentru întreaga Românie trei mari schimbări fundamentale: unitatea națională, reforma agrară și sufragiul universal, – toate înscriindu-se pe traseul modernității și al modernizării. Dintre acestea, prima a ridicat România de la o putere mică la una de rangul al doilea în Europa, urmând imediat după Polonia și Italia; ...” (Robert William Seton-Watson. Histoire des Roumains, de l'époque romaine a l'achèvement de l'unité, Paris, Les Presses Universitaires de France, 1937, 665 p.) z Explică părerea autorului sursei referitoare la poziția României în Europa. z Justifică importanța schimbărilor pentru România survenite în urma Primului Război Mondial. Adunarea Națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918 38 Unitatea I Activitate independentă 1. Explică, utilizând sursele temei, noțiunile: Declarație de unire, notă ultimativă, Adunare reprezentativă. 2.Demonstrează prin metoda PRES (punct de vedere/raționament/ exemplificare/sinteză) că românii și-au cerut drepturile istorice și naționale în anul 1918. Activitate în echipă 3.Comentați versurile lui Octavian Goga din poezia Noi, făcând referire la fiecare provincie: „Avem un vis neîmplinit,/ Copil al suferinții./ De jalea lui ne-au răposat/ Și moșii și părinții...” 4.Organizați o dezbatere pe tema: Unirea românilor cu Patria-mamă. 5.Realizați pe o coală de hârtie un graffiti cu referință la tema studiată. Formulare de concluzii 6.Apreciază valoarea istorică, națională și culturală a poeziei Limba noastră, de Al. Mateevici. 7.Realizează o analiză comparativă despre calea de unificare cu România a provinciilor românești înstrăinate, utilizând diagrama Venn. Sugestie de temă pentru acasă 8.Elaborează un eseu pe tema: Marea Unire – opera promotorilor mișcării naționale într-un context favorabil. 9.Exemplifică, având drept reper contribuția personalităților unioniste, acțiuni ce reflectă definiția conșțiinței naționale de I. Haţieganu: „Conştiinţa naţională înseamnă mai întâi recunoştinţă şi respect înaintaşilor, apoi răspunderea şi grija urmaşilor”. Consolidare și reflecție Spațiul istoric z Formulează o concluzie referitoare la teritoriul Regatului României, luând drept bază informația de pe hartă. România până la 1918 Teritoriile alipite României în procesul de construire a statului unitar național Manifestări ale maselor pentru unire Sediul Consiliului Național Român Proclamarea RD Moldovenești Proclamarea independenței RDM Foruri naționale care au proclamat Marea Unire A U S T R O - U N G A R I A BULGARIA U C R A I N A R O M Â N I A Soroca Bălți Ripiceni Dorohoi Rădăuți Storojineț Hotin Sniatyh Siret Botoșani Suceava Câmpulung Vatra Dornei Borșa Rodna Năsăud Călărași Iași Huși Leova Vaslui Roman Bacău Comănești Tg. Ocna PiatraNeamț Bicaz Bisericani Hârlău Tg. Neamț Tg. Frumos Fălticeni Tighina Cetatea Albă Chilia Sf. Gheorghe Constanța Cernavodă Slatina Pitești Titu Tg. Jiu Horezu Râmnicu Vâlcea Câmpina Slănic Predeal Brașov Făgăraș Sf. Gheorghe Odorhei Miercurea Ciuc Giurgiu Reghin Tg. Mureș Gherla Dej Zalău Huedin Câmpeni Baia de Argeș Aiud Blaj Orăștie Sebeș Zlatna Miercurea Petroșani Hațeg Hunedoara Cluj Turda Câmpia Turzii Baia Mare Halmeu Oradea Marghita Salonta Beiuș Gyula Arad Lipova Timișoara Lugoj BuziașCaransebeș Anina Oravița Legendă Feldioara Buzău Ploiești Craiova Turnu Severin Hârșova Turnu Măgurele Sulina Cahul Orhei D O B R O G E A TRANSILVANIA FORMAREA STATULUI NAȚIONAL UNITAR ROMÂN 39 EXTENSIE CURRICULARĂ Personalități notorii ale mișcării de renaștere în Basarabia: destin uman, destin politic EXTENSIE CURRICULARĂ 1. Pantelimon Halippa, militant de vază al mișcării de eliberare națională din Basarabia. 2. Ion C. Inculeț: președinte al Sfatului Țării, personalitate care a creat România Mare. 3. Ștefan Ciobanu: savant profesor, luptător pentru unirea Basarabiei cu Regatul României. Pantelimon HALIPPA Ion C. INCULEȚ Ștefan CIOBANU Plan de idei: Rezumat. Pantelimon Halippa (1883, Cubolta, jud. Soroca–1979, București). Membru corespondent al Academiei Române (15 octombrie 1918). P. Halippa a avut un rol important în mișcarea națională a românilor din Basarabia și în unirea acesteia cu Țara. În 1905 s-a aflat în fruntea unui grup de studenți din Dorpat, care și-au propus să contribuie la redeșteptarea spiritului național al românilor din Basarabia. A contribuit la apariția publicației „Basarabia” (1906), a inițiat și a condus revista (apoi ziarul) „Cuvânt Moldovenesc” (1913). A fost secretar general al Partidului Național Moldovenesc (aprilie 1917), vicepreședinte (21 noiembrie 1917) și președinte (25 noiembrie 1918) al Sfatului Țării. După reunirea cu țara, a fost președinte al Partidului Țărănesc din Basarabia (1918–1921), deputat în Parlamentul României (din 1919) și senator, a ocupat o serie de funcții ministeriale importante (ministru de stat, ministru al lucrărilor publice etc.). După cel de-Al Doilea Război Mondial, P. Halippa a fost arestat și întemnițat la Sighet, până în iunie 1952, apoi predat autorităților URSS. A fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. Predat din nou guvernului român (1955), a fost închis la Gherla până în 1957. Ion C. Inculeț (1884, jud. Lăpușna–1940, București). A fost fizician la Observatorul Meteorologic Principal din Rusia (1914) și profesor la Școala Comercială din Petrograd. După izbucnirea Revoluției Ruse din 1917, Inculeț a intrat în rândurile Partidului Socialist-Revoluționar, fiind ales membru în Sovietul deputaților muncitorilor, țăranilor și soldaților. În august 1917, I. Inculeț s-a întors la Chișinău, fiind numit ajutor de comisar gubernial al Basarabiei. A fost ales președinte al Sfatului Țării (21 noiembrie 1917–27 martie 1918) și președinte al Republicii Democratice Moldovenești (2 decembrie 1917). A contribuit la adoptarea Actului de Unire a Basarabiei cu România (27 martie/9 aprilie 1918), fiind desemnat ministru .al acestei provincii în guvernul român. În anii interbelici a ocupat o serie de funcții ministeriale importante în guvernele României (ministru de stat, ministru al sănătății și ocrotirilor sociale, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri etc.), deputat (din 1919) și senator, membru al Partidului Național Liberal. După ultimatumul sovietic din iunie 1940, ministru secretar de stat (28 iunie–4 iulie 1940). Membru al Academiei Române (10 octombrie 1918). Ștefan Ciobanu (1883, com. Talmaza, jud. Tighina – 1950, București). Împreună cu S. Murafa, Al. Mateevici, D. Ciugureanu, D. Bogos, Gr. Cazacliu ș.a., a fondat la Kiev, în 1908, grupul studențesc moldovenesc „Deșteptarea”, care s-a implicat în mișcarea națională. A publicat în ziare rusești din Chișinău un ciclu de articole privind introducerea limbii române în școlile din satele basarabene. La 25–28 mai 1917, Șt. Ciobanu a participat la Congresul învățătorilor, sub președinția lui Pavel Gore, pronunțându-se pentru naționalizarea graduală a tuturor școlilor din Basarabia. A susținut propunerea lui Ion Buzdugan, Pan Halippa, Elena Alistar ș.a. de a se trece neîntârziat la scrierea cu alfabetul latin. A făcut parte din primul guvern al Republicii Democratice Moldovenești (21 noiembrie 1917–16 ianuarie 1918), deținând funcția de director general (ministru) al învățământului. Membru al delegației basarabene care a înmânat Declarația de Unire Regelui Ferdinand I. A fost membru al Academiei Române de la 1 octombrie 1918, vicepreședinte al Academiei Române (1942–1948), membru în Comisiunea monumentelor istorice, secția „Basarabia” (1919–1927). Opera sa cuprinde peste 60 de lucrări, printre ele: „Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă” (Chișinău, 1923); „Dimitrie Cantemir în Rusia” (București, 1924); „Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917–1918” (București, 1929); „La Bessarabie, sa population, son passé, sa culture” (București, 1941) etc. Documentar „Dacă Dumnezeu ne va ajuta ca odată cu Unirea să rezolvăm radical și reforma agrară, adică să dăm pământ țăranilor, voi fi cel mai fericit om.” (Ion Inculeţ) z Identifică două probleme abordate de Ion Inculeț. z Demonstrează că problemele au fost soluționate. Bibliografie: Constantin, Ion; Negrei, Ion. Pantelimon Halippa. Apostol al Basarabiei, Chișinău: Editura Notograf Prim, 2013. Inculeț, Ion. O revoluție trăită, Chișinău: Editura Universitas, 1994. Vergatti, Radu Ștefan. Ștefan Ciobanu: un savant profesor luptător neînfricat pentru unirea Basarabiei cu Regatul României, București: Editura Semne, 2018. EXTENSIE CURRICULARĂ 40 Revoluţia din februarie 1917. Lovitura de stat bolşevică. Teoria şi practica bolşevismului EXTENSIE CURRICULARĂ 1. Revoluția din februarie 1917: cauze, desfășurare și consecințe. 2. Lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917. 3. Bolșevismul: teorie și practică. Plan de idei: Rezumat. Revoluția din februarie 1917 a fost cauzată de: participarea Rusiei la Primul Război Mondial, ce a dus la perturbări în economie și agravarea situației maselor largi (creșterea prețurilor, inflația, problema aprovizionării cu alimente, refuzul de a revizui politica agrară, criza de putere. La 2 martie 1917, Nicolai al II-lea a abdicat de la tron. După abdicare s-a format Guvernul Provizoriu. Puterea a trecut treptat la bolșevici, care se deosebeau prin organizarea lor centralizată rigidă. S-au format Sovietele de țărani, muncitori și deputați ai soldaților. În august 1917, guvernul rus condus de Kerenski a convocat „Conferința de stat de la Moscova”, unde s-a cerut întărirea disciplinei, interzicerea mitingurilor în armată și dizolvarea consiliilor soldaților. Bolșevicii au declarat această întâlnire contrarevoluționară. Fără a aștepta convocarea Adunării Constituante, care era programată pentru 12 noiembrie, Guvernul Provizoriu a declarat Rusia republică. În toamna anului 1917, bolșevicii s-au activizat: au fost create: Comitetul Militar Revoluționar al Sovietului de la Petrograd, Centrul Militar Revoluționar și Biroul Politic. Lenin, lider carismatic, s-a întors ilegal în țară și a început să conducă evenimente revoluționare. La 25 octombrie (7 noiembrie 1917) a fost organizată lovitura de stat, numită și Revoluția din Octombrie, iar în seara zilei, la cel de-al doilea Congres al Sovietelor deputaților muncitorilor și soldaților din întreaga Rusie s-a adoptat Adresarea „Către muncitori, soldați și țărani”, scrisă de Lenin, care anunța transferul puterii celui de-al doilea Congres al Sovietelor și, la nivel local, Consiliilor deputaților muncitorilor, soldaților și țăranilor. La 26 octombrie (8 noiembrie) 1917 au fost adoptate Decretul despre pace și Decretul despre pământ. Congresul a format primul guvern sovietic. În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, în temeiul rezoluției, în demisolul casei lui Ipatiev din Ekaterinburg, familia împăratului Nicolai al II-lea a fost împușcată. Partidul bolșevic a apărut în urma scindării social-democrației ruse în moderați (menșevici) și radicali (bolșevici). Bolșevismul, numit și leninism, a fost un nou tip de mișcare revoluționară, fundamentat de o teorie promovată de Vl. Ulianov (Lenin) a partidului revoluționar de avangardă, doctrina revoluției proletare și accentul pe dictatura proletariatului ca nouă formă a statului și întemeierea unei societăți comuniste fără clase. Statul bolșevic s-a bazat pe câteva criterii fundamentale: „proprietatea socialistă” asupra mijloacelor principale de producţie şi a produsului; un aparat represiv puternic pentru constrângere şi menţinerea puterii; încălcarea drepturilor și libertăților; un control total şi denunţ general; rolul ideologiei și crearea mitului conducătorului; puterea unui singur partid; economia planificată sovietică. Partidul comunist a fost organul principal de represiune împotriva societăţii sovietice. Chiar de la început, regimul leninist s-a bazat pe violență și represiune împotriva oricărei forme de opoziție politică. Aceste trăsături au fost și mai mult accentuate de Stalin. Printre cele mai crunte manifestări ale represiunii și violenței se numără Teroarea Roşie în anii Războiului civil, Foametea din Rusia din 1921, cu 5 mil. de jertfe; Holodomorul (1931–1933), cu peste 6 mil. de victime; Marile Epurări din perioada stalinistă, deportările etc. Viziuni istoriografice „Atrasă în vâltoarea Primului Război Mondial, Rusia țaristă, o țară înapoiată economic, cu o industrie insuficient dezvoltată pentru a face față cerințelor unui război modern, a ajuns, la sfârșitul anului 1916, în pragul ruinării totale a economiei și al descompunerii regimului țarist… La 1/15 martie 1917, doi delegați ai Dumei au sosit la Cartierul General, cerându-i țarului Nicolae al II-lea să abdice… A abdicat [țarul – n.n.]… În consecință, la 3/ 17 martie 1917 a luat sfârșit perioada de domnie a dinastiei Romanov (1613–1917), odată cu prăbușirea Imperiului, iar Rusia a fost transformată în republică.” (Enciu N. Starea Imperiului Rus în ajunul căderii dinastiei Romanov) z Numește două probleme cu care se confrunta societatea rusă în 1917. z Explică două consecințe ale Revoluției din februarie 1917. z Organizați o dezbatere pe tema: Evenimentul din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a fost o revoluție sau o lovitură de stat bolșevică? Dicționar istoric: Bolșevic — fracțiune radicală majoritară a Partidului Social Democrat al Muncitorilor din Rusia, după lovitura de stat își schimbă denumirea în Partidul Comunist (bolșevic) din Rusia (1918), PC(b) Unional (1925) și PCUS (1952). Membru al partidului. Bibliografie Pipes, Richard. Scurtă istorie a Revoluției ruse, București, 1998. Рассел Б. Практика и теория большевизма, Москва, 1991. EVALUARE 41 I. Cunoaște și înțelege! z Studiază sursele A — B și realizează sarcinile propuse. Sursa A. „Vremurile în care un german ceda pământul unuia dintre vecinii săi, marea altuia și lăsa cerul pentru el... au trecut demult. Considerăm că una dintre cele mai importante sarcini ale noastre este promovarea și dezvoltarea transportului nostru maritim, a comerțului și a industriei în Asia de Est... Trebuie să cerem ca misionarul german, antreprenorul german, mărfurile germane, steagul german și nava germană să fie la fel de respectate în China precum cele ale altor state... Într-un cuvant: nu vrem să interferăm cu nimeni, dar ne revendicăm locul nostru sub soare.” (Din Discursul lui von Bülow în Reichstagul german, 11 decembrie 1899) Sursa B. „Austro-Ungaria, ostilă oricărei reforme interne ce ar putea face mai bună viaţa popoarelor sale, s-a arătat tot pe atât gata de a le jertfi pe cât de neputincioasă de a le apăra împotriva atacurilor din afară. Războiul, la care ia parte mai toată Europa, pune în discuţie cele mai grave probleme privitoare la dezvoltarea națională şi chiar la existenţa statelor. România, împinsă de dorința de a contribui să grăbească sfârșitul conflictului şi sub imperiul necesității de a-şi salva interesele de rasă, se vede nevoită a intra în luptă alături de aceia care pot să-i asigure înfăptuirea unității sale naționale. Pentru aceste motive, ea se consideră, chiar din acest moment, în stare de război cu Austro-Ungaria.” (Din Declaraţia de război a României, 14/27 august 1916) 1. Identifică în sursa A obiectivele politicii externe ale Germaniei la sfârșitul secolului al XIX-lea. 2. Explică semnificația sintagmei „ne revendicăm locul nostru sub soare”. Argumentează. 3. Formulează o cauză a declanșării Primului Război Mondial. 4. Descrie situația românilor din Transilvania aflați sub dominația Austro-Ungariei, utilizând sursa B. 5. Argumentează o cauză a intrării României în Primul Război Mondial. II. Aplică și analizează! zUtilizează cunoștințele și competențele obținute. Explică relația cauză—efect dintre constituirea alianțelor politico-militare și declanșarea Primului Război Mondial. III. Integrează competențe! z Utilizează cunoștințele anterioare pentru a redacta, într-o pagină, un eseu pe tema: Marea Unire a Românilor din 1918: rezultat al Primului Război Mondial sau al mișcării naționale? EVALUARE OCEANUL ATLANTIC MAREA NORDULUI MAREA NEAGRĂ MAREA BALTICĂ MAREA TIRENIANĂ MAREA IONICĂ MAREA MEDITERANĂ Minsk San-Marino Monaco Leningrad Istanbul Odesa Iași Cluj București Soa Belgrad Atena Napoli Roma Budapesta Viena Cracovia Berlin Varșovia Danzig Vilnius Königsberg Copenhaga Amsterdam Paris Brest Berna Marsilia Barcelona Bilbao Madrid Valencia Cartagena Lisabona Londra Dublin Edinburg Moscova Bordeaux BruxellesLuxemburg Smirna Genova Kiev Riga Brest-Litovsk Tirana Christiania din 1924 Oslo Stockholm Tallinn Kaunas Chișinău Ankara Praga i.Corsica i.Sardinia i.Sicilia U N I U N E A R E P U B L I C I LO R S O V I E T I C E S O C I A L I S T E d i n 1 9 2 2 E LV E Ţ I A FRANŢA S PA N I A S U E D I A O L A N D A P O R T U G A L I A ANDORA ITALIA G E R M A N I A BELGIA B U LG A R I A DANEMARCA I R L A N D A ALGERIA M A R O C C E H O S LO VA C I A P O LO N I A A U S T R I A U N G A R I A R O M Â N I A GRECIA TURCIA REGATUL SÂRBILOR, CROAŢILOR ȘI SLOVENILOR IUGOSLAVIA (din 1929) A L B A N I A FINLANDA ESTONIA LETONIA LITUANIA Alger Tunis TUNISIA NORVEGIA MAREA BRITANI E z Studiază harta și realizează sarcinile propuse. 1. Numește imperiile care s-au destrămat în urma Primului Război Mondial. 2. Localizează pe hartă statele învingătoare și cele învinse în Primul Război Mondial. 3. Explică modificările teritoriale în Europa conform hărții. 4. Demonstrează o schimbare a statutului Basarabiei, utilizând harta. EUROPA CONFORM SISTEMULUI DE TRATATE DE LA VERSAILLES 42 Unitatea II Sistemul Versailles–Washington și noua ordine internaţională 9 Diplomaţie şi conflict Unitatea în perioada interbelică II „Prim-ministrul Marii Britanii tocmai mi-a reamintit că în ziua încetării ostilităților, principalii Aliați aveau 12 mil. de soldați în armatele lor active – acesta este dreptul și fundamentul nostru. Pierderile noastre în morți și răniți se ridică la milioane, dacă nu aveam sub ochii noștri marea întrebare a Societății Națiunilor, este posibil să fi hotărât egoist să discutăm toate problemele între noi. Cine ar putea spune că nu am avea dreptul să facem asta?” J. Clemenceau la ședința plenară a Conferinței, 25 ianuarie 1919 z Comentează afirmațiile premierului francez J. Clemenceau. 18 ianuarie 1919–21 ianuarie 1920 – Conferința de Pace de la Paris. 28 iunie 1919 – semnarea Tratatului de pace de la Versailles. 10 septembrie 1919 – semnarea Tratatului de pace de la Saint-Germainen-Laye. 27 noiembrie 1919 – semnarea Tratatului de pace de la Neuilly-sur-Seine. 4 iunie 1920 – semnarea Tratatului de pace de la Trianon. 10 august 1920 – semnarea Tratatului de pace de la Sèvres. 28 octombrie 1920 – semnarea Tratatului de pace de la Paris. 12 noiembrie 1921–6 februarie 1922 – Conferinţa de la Washington. Revizionism – atitudine sau acțiune care urmărește revizuirea și modificarea unei legi, a unui tratat, a unei concepții etc. Securitate colectivă – stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni. Statu-quo – stare care a existat mai înainte, care se menține și în momentul de față și în raport cu care se apreciază efectele unui tratat, ale unei convenții etc. Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric În urma Primului Război Mondial (1914–1918) s-au dezintegrat patru mari imperii: Imperiul Rus, Al Doilea Reich German, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Otoman. În consecinţă, s-au constituit noi state independente. Se prefigura o Europă democratică şi stabilă, sub „monitorizarea” Marilor Puteri învingătoare. Starea de facto de după război urma să fie confirmată de jure printr-un şir de tratate. Puterilor învingătoare le-a revenit sarcina de a organiza Conferinţa de Pace la care să fie trasată noua hartă politică a lumii şi să fie identificate principiile de conviețuire după război. La Conferinţa pe Pace de la Paris (18 ianuarie 1919–21 ianuarie 1920) la care au participat 28 de state și 4 dominioane britanice, au fost elaborate și semnate tratatele dintre statele învingătoare şi cele învinse. Din cauza nerecunoaşterii de către Marile Puteri a regimului bolşevic, instaurat în octombrie 1917, și din cauza încheierii Păcii de la Brest, Litovsk, de la Conferință a lipsit Rusia Sovietică. Statele participante au Cariere în istorie Thomas WOODROW WILSON (1856–1924) Al 28-lea președinte al SUA (1913- 1921). A promovat un program de reforme economice. La 6 aprilie 1917, Wilson și-a proclamat viziunea pentru ordinea postbelică a lumii - organizarea Ligii Națiunilor pentru a stabili o pace durabilă, formulând „Cele 14 puncte”. 43 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ fost împărţite în două categorii: Marile Puteri, cu interese nelimitate, şi ţările mici, cu interese limitate. Dezbaterile pe marginea tratatelor s-au desfăşurat iniţial în cadrul Consiliului celor zece (câte doi reprezentanţi ai Franţei, Statelor Unite, Marii Britanii, Italiei şi Japoniei) şi apoi în Consiliul celor patru (Georges Clemenceau, președintele guvernului francez; Lloyd George, prim-ministrul britanic; Woodrow Wilson, președintele SUA, și Vittorio Orlando, prim-ministrul italian). Japonia se alătura „celor patru” în discutarea problemelor Extremului Orient. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, Georges Clemenceau. Franța urmărea obținerea de garanții pentru securitatea hotarelor, căpătarea beneficiilor economice, politice și instaurarea hegemoniei sale în Europa. Obiectivul Marii Britanii era de a nu permite ascensiunea Franței în plan european în defavoarea lor. SUA nu erau de acord cu transformarea Germaniei într-un stat de mâna a doua. Woodrow Wilson, președintele SUA, considera că două elemente erau decisive: consfinţirea dreptului popoarelor de a-şi decide singure soarta, ce ar determina dispariţia principalei cauze a conflictelor şi crearea unei „Societăţi a naţiunilor”, care să consfinţească dreptul internaţional prin impunerea autorităţii sale asupra tuturor statelor. „Cele 14 puncte”, expuse la 8 ianuarie 1918 de preşedintele american Woodrow Wilson, au servit ca bază pentru discuţii, al căror element dominant era dreptul popoarelor la autodeterminare şi respectarea principiului naţionalităţilor. z Numește obiectivul principal al Conferinței. z Enumeră scopurile urmărite de statele participante la Conferinţa de Pace de la Paris. Tratatul de la Versailles, semnat cu Germania la 28 iunie 1919, a fost principalul tratat de la Conferința de Pace de la Paris. Din punct de vedere teritorial, Germania, declarată principala responsabilă de declanşarea războiului, ceda Alsacia şi Lorena în favoarea Franţei, coridorul Danzigului, Silezia Superioară, sudul Prusiei Orientale şi regiunea Teschen – a Poloniei; Eupen şi Malmedy – a Belgiei etc. Regiunea Memel până în 1923 era plasată sub o administraţie internaţională. Bazinul carbonifer Saar era trecut sub administrarea Societăţii Naţiunilor. Oraşul Danzig şi teritoriul adiacent lui erau declarate oraş liber, sub protecţia Societăţii Naţiunilor. Coloniile Germaniei erau împărțite între Marea Britanie, Franţa, Japonia, Belgia şi Portugalia. În plan militar, armata Germaniei era redusă la 100 000 de soldaţi şi 5 000 de ofiţeri, recrutaţi pe bază de voluntariat, trebuia să predea sau să distrugă armamentul de mare eficiență, nu avea dreptul să deţină blindate, artilerie grea, submarine şi aviaţie militară. Era interzis serviciul militar obligatoriu și fabricarea armamentului. Teritoriile din stânga Rinului şi o fâşie largă de 50 km de-a lungul malului drept erau declarate zonă demilitarizată. Germania urma să plătească reparații, o sumă impunătoare, care a fost considerată de către poporul german înrobitoare și jignitoare. Tratatul a slăbit mult puterea Germaniei, transformând-o pentru câţiva ani într-un stat de rang secund. Nemulțumirile provocate de condițiile Tratatului de la Versailles au creat în Germania un mediu prielnic activităţii formațiunilor naționaliste, tendințelor revizioniste și revanșiste. z Identifică statutul Germaniei conform prevederilor Tratatului de la Versailles. z Elucidează condițiile tratatului care au generat ulterior atitudini revanșarde ale populației Germaniei. Documentar „I. Convenţii de pace publice, discutate deschis [...]. II. Libertatea totală a navigaţiei pe mările din afara apelor teritoriale [...]. III. Suprimarea în cea mai mare măsură posibilă a tuturor barierelor economice [...]. X. Popoarelor din Austro-Ungaria, al căror loc între naţiuni dorim să-l pregătim şi să-l asigurăm, trebuie să li se dea cea mai liberă posibilitate de dezvoltare independentă. XI. România, Serbia şi Muntenegru trebuie evacuate; teritoriile ocupate trebuie restituite [...]. XIII. Trebuie să se înfiinţeze un stat polonez independent [...]. XIV. Prin tratate speciale, trebuie să se înfiinţeze o ligă generală a naţiunilor.” (Cele 14 puncte ale preşedintelui SUA W. Wilson) z Prezintă contextul istoric în care a fost formulat mesajul. z Estimează valoarea practică a Celor 14 puncte ale lui Wilson. „Art. 116. Germania recunoaște și-și ia îndatorirea să respecte, ca permanentă și inalienabilă, independența tuturor teritoriilor care făceau parte din vechiul imperiu al Rusiei la 1 august 1914... Art. 173. Orice fel de serviciu militar general obligatoriu va fi desfiinţat în Germania. […] Art. 180. Toate fortăreţele, fortificaţiile și locurile întărite, situate pe teritoriul german, la estul unei linii trasate la 50 kilometri est de Rin, vor fi dezarmate și dărâmate. […] Art. 231. Guvernele aliate și asociate declară, iar Germania recunoaște, că Germania și aliaţii săi sunt răspunzători – pentru că le-au cauzat – de toate pierderile și de toate daunele suferite de guvernele aliate și asociate, precum și de naţiunile lor, ca urmare a războiului ce le-a fost impus prin agresiunea Germaniei și a aliaţilor săi. […] Art. 235. […] în cursul anilor 1919 și 1920, Germania va plăti echivalentul a douăzeci mld. mărci-aur, în vărsămintele și în condiţiile pe care le va fixa Comisia reparaţiilor.” Tratatul de la Versailles, 28 iunie 1919 z Enumeră schimbările de ordin politicomilitare prevăzute în articole. 44 Unitatea II Tratate separate au fost semnate și cu aliaţii Germaniei. Dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar și constituirea noilor state: Austria, Ungaria, Cehoslovacia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor şi Polonia au fost fixate prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, semnat cu Austria (10 septembrie 1919), şi cel de la Trianon, semnat cu Ungaria (4 iunie 1920), România și-a întors Transilvania și Bucovina, iar Italia a obținut Triestul şi o parte din Istria. Prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye s-a interzis uniunea dintre Germania și Austria. Austria a fost obligată să plătească reparații Italiei. Armata a fost redusă la 30 000 de persoane. Austria s-a obligat să respecte drepturile civile și politice ale oricărui cetățean austriac, fără nicio deosebire de rasă, religie, origine, naționalitate sau limbă. Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria (27 noiembrie 1919) a consfinţit cedarea teritoriilor: Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor un teritoriu de 2 563 km2, Greciei – Tracia apuseană, pierzând ieşirea la Marea Egee; România și-a restabilit frontiera conform Tratatului de pace de la București, din 10 august 1913, prin care îi revenea Cadrilaterul. Bulgaria trebuia să plătească reparații în sumă de 100 mil. de lire sterline. Din punct de vedere militar, urma să-și reducă armata la 20 000 de oameni. Tratatul de la Sevres cu Turcia (10 august 1920) a fixat dezmembrarea Imperiului Otoman. Au fost stabilite hotarele Turciei. Au fost recunoscute internațional Regatul Hedjaz și Republica Democratică Armeană. Prin tratat au fost demilitarizate strâmtorile Bosfor și Dardanele. Guvernul otoman s-a obligat să respecte drepturile și libertățile cetățenești ale minorităților religioase, naționale sau lingvistice. Asupra exporturilor și importurilor s-a extins controlul aliaților. Turcia a fost obligată să asigure libertatea tranzitului persoanelor, bunurilor, vapoarelor pe teritoriul ei. Tratatul obliga Turcia să lichideze proprietățile cetățenilor germani, austrieci, maghiari și bulgari, iar sumele obținute din lichidări urmau să fie direcționate spre Comisia de Reparații. Armata turcă a fost redusă la 50 000 de oameni. Turcia nu plătea despăgubiri. La sfârșitul Războiului de independență a Turciei (1919–1923), prevederile Tratatului de la Sevres au fost revăzute, fiind semnat un nou tratat de pace – Tratatul de la Lausanne, 1923, mult mai favorabil Republicii Turcia. Tratatul de la Paris, semnat la 28 octombrie 1920, între Regatul Unit, Franța, Japonia și Italia, pe de o parte, și România, pe de altă parte, recunoștea suveranitatea României asupra Basarabiei. Tratatele semnate la Conferința de Pace de la Paris, deși erau menite să soluționeze problemele de la sfârșitul conflagrației mondiale, au generat atât nemulțumirea statelor învinse, cât și a statelor mici, noi constituite, dar și a unor Puteri învingătoare, precum Italia și Japonia. Drept rezultat, în perioada interbelică s-au manifestat tendințe revanșarde și revizioniste. z Numeşte şi datează tratatele semnate între statele învingătoare şi cele învinse care au generat Sistemul Versailles. z Menționează schimbările teritorial-politice ale prevederilor fiecărui tratat semnat în parte. Noua ordine internațională a fost consacrată de tratatele încheiate la Conferința de Pace de la Paris și completată de tratatele de la Conferința dezarmării navale de la Washington, formând Sistemul Versailles–Washington. Congresul de la Paris a instituţionalizat o nouă Mărturiile contemporanilor „Mergeam spre Paris nu numai pentru a pune capăt războiului, ci și pentru a stabili o nouă ordine a lucrurilor în Europa. Pregăteam nu doar pacea, ci pacea veșnică. Eram înconjurați de o aură de misiune divină... Nu aveam nicio îndoială că lumea se va baza pe principiile președintelui Wilson... [Contradicțiile] … între noua și vechea diplomație, ... între Europa și America … au fost definitorii pe parcursul conferinței, ... era ireală încercarea de a reconcilia contrariile, a fost o conferință cu deficiențe semnificative și la bază a fost ipocrizia...” Nikolson, secretarul delegației britanice la Conferința de la Paris z Explică cauzele contradicțiilor „între noua și vechea diplomație” în cadrul Conferinței. z Comentează afirmațiile expuse. z Expune-ți propria opinie. Spațiul istoric România Polonia Grecia Franța Austria Germania Suedia Finlanda 9 3 4 8 10 11 Marea Britanie Irlanda Spania Ungaria Cehoslovacia Bulgaria Turcia Iugoslavia Italia U R S S 1 5 6 7 2 Marea Neagră Marea Me diterană M ar e a B altic ă 1. Elveția; 2. Albania; 3. Norvegia; 4. Danemarca; 5. Estonia; 6. Letonia; 7. Lituania; 8. Prusia Orientală (aparținând Germaniei); 9. Olanda; 10. Belgia; 11. Portugalia. z Descrie în baza hărții schimbările teritorial-politice din Europa. z Justifică expresia „Noua hartă a Europei”. Semnarea Tratatului de la Trianon, 1920 EUROPA CONFORM SISTEMULUI DE TRATATE DE LA VERSAILLES 45 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ lume, în care adoptarea şi punerea în aplicare a celor mai importante decizii să aibă loc prin acorduri reciproce încheiate între Marile Puteri, ţinând cont de interesele celorlalte state. Harta Europei a suportat importante schimbări. Pe harta politică a Europei a reapărut ca stat Polonia, care cuprindea în graniţele sale teritoriile anexate anterior de Austro-Ungaria, Imperiul German şi Imperiul Rus. Regatul României s-a reîntregit, constituind un stat unitar. În urma destrămării Imperiului Austro-Ungar, s-au creat statele Austria și Ungaria. În 1918 s-a constituit Cehoslovacia și Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. Turcia a fost redusă la litoralul european al Constantinopolului şi la Asia Mică, iar strâmtorile Bosfor şi Dardanele au fost deschise comerţului liber. Bulgaria, în calitate de stat învins, a fost nevoită să accepte cedarea unor teritorii în favoarea Greciei şi Iugoslaviei. În estul Europei, în urma dezintegrării Imperiului Rus, au obţinut independenţa Letonia, Lituania, Estonia şi Finlanda. Sistemul de tratate conceput la Paris a fost completat cu deciziile luate la Conferinţa de la Washington. z Explică sintagma „noua ordine internațională”. z Enumeră principiile ce au stat la baza edificării noii ordini internaționale. La Conferinţa de la Washington (12 noiembrie 1921–6 februarie 1922) au participat SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia, Olanda, Belgia, Portugalia și China. Scopul conferinței era dezarmarea maritimă (navală) și detensionarea relațiilor din Extremul Orient, fiind discutată situaţia din bazinul Oceanului Pacific. În cadrul acestei reuniuni au fost semnate trei documente principale. La 13 decembrie 1921, SUA, Marea Britanie, Franţa şi Japonia au încheiat Tratatul celor patru puteri, care prevedea garantarea reciprocă a posesiunilor coloniale în zona bazinului Oceanului Pacific. Prin acest tratat puterile au convenit asupra consultării comune în eventualitatea producerii unei crize viitoare în Asia de Est pentru evitarea declanşării unui conflict, astfel fiind pus la bază un mecanism de discuţii asemănător unui sistem de securitate colectivă. Prin Tratatul celor cinci puteri, semnat la 6 februarie 1922, a fost stabilit raportul dintre flotele de linie ale statelor semnatare. Astfel, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia urmau să dispună de flotă în următoarea proporţie: 5 : 5 : 3 : 1,75 : 1,75, ceea ce consfinţea supremaţia americanilor şi englezilor, care totodată își menţineau navele atât în Oceanul Pacific, cât şi în Oceanul Atlantic. În același timp, a consacrat poziționarea SUA în fruntea ierarhiei navale, depășind Marea Britanie. Prin art. XIX al acestui tratat s-a recunoscut statu-quoul bazelor SUA, ale Marii Britanii şi ale Japoniei, însă a fost interzisă extinderea acestora. Tratatul celor nouă puteri (SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Portugalia, Japonia şi China), semnat la 6 februarie 1922, prevedea recunoaşterea independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Chinei. Totodată, s-a stabilit să aplice principiul posibilităților egale pentru comerțul și industria tuturor națiunilor pe întreg teritoriul Chinei. Japonia era obligată să restituie Chinei Peninsula Shantung. Între Japonia și China, SUA și Japonia au fost parafate înţelegeri bilaterale pentru reglementarea unor chestiuni de interes local între state. Tratatele semnate la Conferința de la Washington au stabilit noul raport de forțe în Extremul Orient prin colaborarea anglo-americană și prin aplicarea politicii „porților-deschise”, au completat tratatele semnate la Conferința de Pace de la Paris. Deoarece acest sistem a fost creat în mare parte sub influența Marilor Puteri învingătoare, ignorând interesele statelor învinse, dar și ale celor nou-create, această structură a fost vulnerabilă. z Explică esența tratatelor semnate la Conferința de la Washington. Activitate independentă 1. Explică cauza lipsei Rusiei Sovietice de la Conferința de Pace de la Paris. 2.Completează tabelul conceptual Conferința de la Washington și deciziile acesteia, după algoritmul: date/state semnatare/ decizii/consecințe. Activitate în echipă 3.Joc de rol: Semnarea Tratatului de la Versailles. a) Constituirea echipelor ce ar reprezenta Franța, Marea Britanie, SUA, Japonia, Germania, România, Polonia și Cehoslovacia. b) Discursul diplomatic conform indicatorilor: referință la cele 14 puncte; prezentarea articolelor tratatului cu deciziile/argument istoric/politic/ teritorial/național ce justifică deciziile tratatelor. Formulare de concluzii 4.Rezumă printr-o analiză comparativă asupra deciziilor tratatelor semnate în cadrul Sistemului Versailles–Washington, utilizând diagrama Venn. 5.Realizează asocieri ale noțiunilor de revanșism și revizionism cu alți termeni, date, evenimente, personalități. Sugestie de temă pentru acasă 6.Elaborează un eseu structurat pe tema: Tratatele Sistemului Versailles–Washington – cauza declanșării mișcărilor revanșarde și revizioniste. Consolidare și reflecție 46 Unitatea II Liga Naţiunilor: între intenţie şi realitate* „Pentru a menține pacea universală, de dragul căreia s-au adunat acum statele unite, este necesară crearea unei Societăți a Națiunilor, care să promoveze cooperarea internațională, să asigure îndeplinirea obligațiilor internaționale acceptate și să creeze garanții împotriva războiului.” Din rezoluția Conferinței despre Liga Națiunilor, 25 ianuarie 1919 z Identifică scopul urmărit prin crearea Ligii Națiunilor. z Explică consecințele imediate ale deciziei luate de către statele semnatare/fondatoare. 28 aprilie 1919 – adoptarea Pactului Ligii Națiunilor la Conferința de Pace de la Paris. 10 ianuarie 1920 – prima ședință a Ligii Națiunilor. 27 martie I933 - ieșirea Japoniei din Liga Națiunilor. 14 decembrie 1939 – excluderea URSS din Liga Națiunilor pentru declanșarea războiului împotriva Finlandei. 18 aprilie 1946 – încetarea oficială a existenței Ligii Națiunilor. Apatrid – persoană care nu are cetățenia niciunui stat. Arbitraj – soluționare a unui diferend de către o persoană sau o instituție autorizată. Dezarmare – ansamblu de măsuri privind lichidarea sau limitarea armamentelor și a forțelor armate. Suveranitate – situația în care nicio autoritate externă nu are putere politică sau juridică într-un stat, supremație a puterii de stat în interiorul țării și independență față de puterea altor state. 10 Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric În timpul Primului Război Mondial, o serie de documente adoptate demonstrau preocuparea pentru organizarea postbelică a lumii în baza egalității între state, dreptul de suveranitate asupra teritoriului naţional și inviolabilitatea acestui teritoriu, condamnarea războiului de agresiune, rezolvarea pașnică a conflictelor etc. Printre ele se înscrie și proiectul președintelui SUA, Woodrow Wilson, cunoscut sub numele de „Paisprezece Puncte”, stipulând la punctul 14 înființarea unei „asociații generale a națiunilor pentru a crea o garanție reciprocă a independenței politice și a integrității teritoriale” a statelor. Necesitatea constituirii unei organizații internaționale a fost condiționată de consecințele și învăţămintele războiului, promovarea curentului pacifist, necesitatea evitării unui nou război etc. Problema creării Ligii Națiunilor (Societatea Naţiunilor) a fost abordată în cadrul Conferinței de Pace de la Paris (1919–1920), la 25 ianuarie 1919 fiind aprobat proiectul de înființare a Ligii. Pentru elaborarea Pactului Ligii Națiunilor, a fost creată o comisie specială, condusă de Woodrow Wilson. La 28 aprilie 1919, în timpul şedinţei plenare a Conferinţei de Pace de la Paris, s-a acceptat constituirea Ligii Naţiunilor, organizație internațională permanentă. Membrii Ligii erau clasificați în trei grupe: fondatori (țările Antantei și aliații ei), țările neutre și invitate și țările învinse în Primul Război Mondial. Franța a insistat ca Germania să nu fie admisă. z Justifică necesitatea creării Ligii Națiunilor. Liga Națiunilor a fost parte a Sistemului de la Versailles, astfel că Pactul Societăţii Naţiunilor a fost inclus în partea I din tratatele de pace de la Versailles (cu Germania), de la Saint-Germain (cu Austria), de la Neuilly (cu Bulgaria), de la Trianon (cu Ungaria) şi de la Sevres Documentar „Înaltele părţi contractante, considerând că, pentru a dezvolta cooperarea şi pentru a le garanta pacea şi siguranţa, este necesar să se accepte anumite obligaţii, de a nu recurge la război, să se întreţină la lumina zilei relaţiuni internaţionale bazate pe justiţie şi onoare, să se observe riguros prescripţiunile dreptului internaţional, recunoscut de aci ca regulă de conducere efectivă a guvernelor, să se facă să domnească dreptatea şi să se respecte cu sfinţenie toate obligaţiile tratatelor în raporturile mutuale dintre popoarele organizate, adoptă prezentul pact, care instituie Societatea Naţiunilor [...]. Art. 10. Membrii Societăţii îşi iau îndatorirea să respecte şi să menţină în contra oricărei agresiuni externe integritatea teritorială şi independenţa politică existentă a tuturor membrilor Societăţii.” Extras din Tratatul de la Versailles, 1919 z Enumeră obiectivele creării Ligii Națiunilor. z Explică importanța art. 10 al Pactului Ligii Națiunilor. Unitatea I I 47 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ (cu Turcia). Pactul conținea 26 de articole, în care erau determinate obiectivele, componenţa şi structura ei, modul de funcţionare, drepturile şi obligaţiile membrilor acesteia și o anexă cu lista celor 32 de state fondatoare şi a altor 13 ţări invitate să adere. Scopurile de bază ale Ligii Naţiunilor erau: menținerea și garantarea păcii şi securităţii naţiunilor, reducerea înarmărilor, cooperarea pe principiul egalității națiunilor, rezolvarea diferendelor şi litigiilor prin negocieri și arbitraj, sancţionarea celor care încălcau tratatele şi obligaţiile internaţionale etc. Prin art. 8 statele membre recunoşteau necesitatea reducerii armamentelor naţionale, în scopul menţinerii păcii. Art. 12 prevedea obligativitatea arbitrajului, iar în art. 15 erau descrise metodele de mediere. Prin art. 14 se instituia o Curte Permanentă de Justiţie Internaţională. Art. 16 prevedea sancţiunile, economice şi militare, împotriva statului agresor. Principalele structuri ale Ligii Națiunilor au fost Adunarea Generală, Consiliul format din membri permanenţi și membri nepermanenţi, un Secretariat la Geneva şi o Curte Permanentă de Justiţie Internaţională stabilită mai târziu la Haga. Deoarece între primele două instituţii nu exista o delimitare clară a atribuţiilor, acest fapt a fost o sursă de slăbiciune pentru întreaga organizaţie. Mai activau Comisia Permanentă pentru Mandate, Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi și o serie de organisme de cooperare intelectuală, chestiuni sociale etc. Sediul Ligii Naţiunilor a fost stabilit la Geneva. Limbile oficiale ale organizației au fost franceza, engleza și spaniola. z Enumeră principalele structuri ale Ligii Națiunilor. z Apreciază importanța articolelor 8,12 și 16 pentru menținerea păcii. Succesele Ligii Națiunilor. În primii ani ai activității Ligii Națiunilor au fost întreprinse diverse măsuri pentru respectarea prevederilor pactului și au fost atenuate mai multe situații tensionate. În spiritul principiilor promovate de Liga Națiunilor, în octombrie 1925 s-a desfășurat Conferinţa de la Locarno, iar în 1928 a fost semnat Pactul Briand–Kellogg, subliniindu-se necesitatea rezolvării pașnice a conflictului și eliminarea războiului. Totodată, până în 1930 au fost rezolvate cu succes circa 30 de conflicte și diferende interstatale, de exemplu: soluționarea conflictului de la granița greco-bulgară din 1925, lichidarea conflictelor militare dintre Italia şi Grecia în 1925, Grecia şi Albania în 1928, păstrarea insulelor Aaland sub suveranitate finlandeză, delimitarea frontierei albaneze, împărţirea Sileziei Superioare între Polonia şi Germania, internaţionalizarea portului Memel, referendumul de realipire a regiunii Saar la Germania etc. Din punct de vedere economic, Liga Naţiunilor a contribuit la reconstrucţia economică şi financiară a Austriei, Ungariei, Bulgariei, Albaniei, Greciei şi Portugaliei. Sub egida Ligii Naţiunilor, în 1927 a fost organizată Conferinţa economică mondială, care propunea un vast program de cooperare economică între toate statele. Secția Transport și Comerț a elaborat Convenția privind regulile activității porturilor și căilor ferate internaționale. Liga Națiunilor acționa ca garant al acordurilor privind protecția drepturilor minorităților religioase și naționale din Europa de Est și Turcia, elaborând o procedură specială pentru implementarea acestora. O comisie specială s-a ocupat de problemele refugiaților. În anii ‘20 ai secolului XX, acest sistem a funcționat, dar ulterior s-a destrămat. Una dintre inovațiile în acest domeniu a fost crearea pașaportului Nansen, Adunarea Generală (reprezentanţii tuturor statelor membre) Secretariatul, în frunte cu secretarul general Curtea Permanentă de Justiție Internațională Consiliul Ligii Naţiunilor Membrii permanenţi (Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia) Membrii nepermanenţi (4 membri, se schimbau în fiecare an; 6 membri începând cu 1922 şi 9 după 1926) Structura Ligii Naţiunilor Conferința de la Locarno, 1925 Semnarea Pactului Briand–Kellogg 48 Unitatea II prima carte de identitate internațională pentru persoanele strămutate interne, apatrizi, document de călătorie pentru refugiați, recunoscut internațional din 1922 până în 1938. O realizare importantă a Ligii Națiunilor a fost limitarea răspândirii opiului și a comerțului cu sclavi. O reușită a fost activitatea Comisiei de sănătate care a supravegheat problemele globale de sănătate, a colectat informații medicale, a coordonat campanii internaționale de combatere a epidemiilor. z Identifică domeniile de implicare a Ligii Națiunilor. z Apreciază eforturile organizației în rezolvarea problemelor sociale. Eşecul securităţii colective și al Ligii Națiunilor. Una dintre slăbiciunile de bază ale Ligii Naţiunilor a fost neaderarea SUA, deşi construcţia lor s-a făcut pe baza principiilor lui Woodrow Wilson. Refuzul SUA de a se încadra în activitatea Ligii a fost politica lor izolaționistă. În Ligă n-au fost acceptate Germania, considerată principala vinovată de declanșarea Primului Război Mondial, și Rusia Sovietică, care încheiase pace separată cu Germania, iar în 1917 s-a instaurat un nou regim cu guvern comunist, nerecunoscut de țările democratice, și în care în 1918 a fost omorâtă familia imperială Romanov. Germania a fost admisă în Ligă abia în 1926, iar URSS – în 1934. O parte slabă a Ligii Națiunilor era necesitatea adoptării deciziilor prin unanimitatea tuturor membrilor, stipulată prin art. 5, ceea ce era greu de realizat. Totodată, deciziile adoptate de organele Ligiii Națiunilor nu erau obligatorii pentru statele membre, având caracter de recomandări. Deși Pactul Ligii Națiunilor prevedea prin art. 8 necesitatea dezarmării, potrivit unor rapoarte, în 1923–1924 cheltuielile militare ale Franței, Angliei, Italiei, SUA și ale Japoniei s-au dublat comparativ cu 1913. În 1924 a fost înființată o Comisie pentru controlul armamentului, al comerţului cu arme şi al producţiei de muniţie, dar aceasta nu avea dreptul de a efectua inspecţii. Comisia a fost desfiinţată în anul 1927. Cele 111 rezoluții privind problema dezarmării adoptate de Ligă până la sfârșitul anului 1927 au fost doar consultative, iar Liga Naţiunilor n-avea niciun mijloc de verificare cum erau respectate clauzele de dezarmare. O altă parte slabă a Ligii Națiunilor a fost faptul că nu a interzis expres utilizarea războiului, a păstrat posibilitatea diferitelor sale interpretări și nu a reflectat conceptul de agresiune. Totodată, Liga nu dispunea de o forță militară, iar pentru a rezolva neînțelegerile apărute, se baza doar pe diplomație. Deși membrii Ligii Națiunilor se angajaseră să acționeze colectiv pentru a opri agresiunea, totuși nu au fost pregătiți să acționeze militar. Liga Naţiunilor n-a putut face față conflictelor şi crizelor din anii ’30–’40 ai secolului XX, iar metodele de influență ale Ligii Națiunilor asupra țărilor agresoare au fost insuficiente pentru a preveni cel de-Al Doilea Război Mondial. Slăbiciunea securității colective şi a Ligii Naţiunilor a fost demonstrată de Japonia, membru-fondator al Ligii, care la 18 septembrie 1931 a ocupat Manciuria, ce aparținea Chinei. Deși China a făcut apel la Liga Naţiunilor, aceasta nu avea stipulat clar un mecanism de constrângere a agresiunii. În plus, pornind de la interesele sale economice, nicio țară n-a dorit să întrerupă relațiile comerciale cu Japonia, dar nici să intre în război cu Japonia. Acţiunea a fost condamnată de Ligă, dar nu şi sancţionată eficient. Comisia Lytton, stabilită pentru cercetarea agresiunii Japoniei, a arătat că suveranitatea Pașaportul Nansen z Descrie o direcție de activitate a Ligii Națiunilor conform sursei. z Identifică evenimentul reprezentat. z Explică mesajul caricaturii. Caricatură care se referă la războiul dintre China și Japonia și atitudinea Ligii Națiunilor, 1931, autor Winsor McCay Prima ședință a Societății Națiunilor, 15 noiembrie 1920, Sala Reformei din Geneva 49 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Date Tratat State semnatare chineză asupra Manciuriei era incontestabilă, deci acţiunea militară japoneză e o încălcare. În semn de protest, în 1933 Japonia s-a retras din Liga Naţiunilor. Conferinţa pentru dezarmare, desfăşurată în 1933 sub egida Ligii Naţiunilor, a eșuat. A urmat retragerea Germaniei din Liga Naţiunilor. În octombrie 1935, Italia a invadat Etiopia (Abisinia), încălcând toate regulile dreptului internaţional și folosind arme chimice. Deși Marea Britanie a cerut adoptarea sancţiunilor contra agresorului, Liga Națiunilor doar a condamnat oficial acțiunile Italiei, ameninţând-o cu sancţiuni economice, care au fost insuficiente. În 1937, Italia a părăsit Liga Naţiunilor. În mai 1938, Consiliul Ligii Națiunilor a permis membrilor Ligii să recunoască suveranitatea Italiei asupra Etiopiei. Liga Națiunilor nu a reacţionat la ocuparea din 7 martie 1936 a zonei Renane demilitarizată de către Germania. Consiliul Ligii Naţiunilor, întrunit la Londra, a recunoscut că tratatele de la Versailles şi Locarno au fost încălcate, însă Hitler a fost invitat să negocieze un nou aranjament pentru securitatea europeană, ceea ce a marcat sfârșitul conceptului de securitate stabilit prin Sistemul Versailles–Washington. Agresiunea japoneză împotriva Chinei din iulie 1937 de asemenea a rămas nesancționată. China iarăși a apelat la Liga Naţiunilor, care a transferat apelul către o Conferinţă a Marilor Puteri ce s-a desfăşurat la Bruxelles. Însă, din cauza contradicţiilor dintre Marile Puteri privind modul de soluţionare a crizelor, China a rămas fără sprijin. Pierderea definitivă a autorităţii şi prestigiului Ligii Naţiunilor a fost marcată de dezmembrarea Cehoslovaciei în 1938, în urma Cârdășiei de la München, și de Anshlussul Austriei de către Germania în 1938. Ultima Adunare a Ligii Națiunilor a fost convocată la Geneva la 8 aprilie 1946. z Exemplifică părțile slabe ale Ligii Națiunilor. z Demonstrează că ocuparea Manciuriei a reflectat slăbiciunea Ligii Națiunilor. Activitate independentă 1. Elaborează propria definiție a termenului Societatea Națiunilor. 2.Identifică consecințe imediate și de durată ale refuzului SUA de a face parte din Liga Națiunilor. 3.Completează tabelul conceptual Activitatea Ligii Națiunilor în păstrarea securității colective și a păcii. Activitate în echipă 4.Împreună cu colegul de bancă, examinați problema Ocuparea Manciuriei de către Japonia, conform algoritmului: y descrieți/definiți termeni, evenimente etc.; y comparați statutul Chinei și al Japoniei în contextul politic creat; y asociați concepte, teorii, date, personalități, state, principii, tangențe cu referire la problema discutată; y analizați legături cauzale ale precedentului în istoria relațiilor interbelice. 5.Argumentați/apreciați poziția personală față de problema studiată – pro/contra. Formulare de concluzii 6.Elaborează un plan de idei, care ar arăta evoluția Ligii Națiunilor, subliniind realizările și eșecurile. 7.Emite o judecată de valoare față de realizările Ligii Națiunilor. 8.Susține prin 2-3 argumente ideea că „orice conflict poate fi soluționat”. Sugestie de temă pentru acasă 9. Realizează o prezentare, în care vei arăta contribuția Ligii Națiunilor în problemele sociale. 10. Analizează conceptul de agresiune din diverse perspective: politice, teritoriale, economice, cu referință la un stat, instituție sau persoană. Consolidare și reflecție Mărturiile contemporanilor „Dacă Societatea Națiunilor nu a cunoscut succesul, nu e pentru că aceste principii [ale Societății – n.n] au fost greșite, ci pentru că statele membre care au fondat-o au renunțat la acestea. Ea a eșuat pentru că guvernele de atunci nu au îndrăznit să privească lucrurile în față.” Extras din Discursul lui Winston Churchill la Universitatea din Zürich, 19 septembrie 1946 z Reflectă asupra opiniei lui Winston Churchill privind cauzele eșecului Ligii Națiunilor. z Expune-ți propriul punct de vedere. Ultima sesiune a Ligii Națiunilor, aprilie 1946 50 Unitatea II România și Sistemul 11 de la Versailles* „Ah! Țara mea atât de puțin cunoscută, atât de puțin cunoscută de întreaga lume, vreau ca oamenii să o cunoască, să o iubească, să o salveze, ajutați-mă, toată lumea trebuie să mă ajute!... Această țară frumoasă, pe care nemții au ocupat-o... nu a încetat niciodată să creadă în eliberarea ei!” Din interviul Reginei Maria pentru „Le matin”, 1919 z Estimează rolul Reginei Maria în susținerea și promovarea idealurilor românești. 28 iunie 1919 – semnarea Tratatului de la Versailles. 10 septembrie 1919 – semnarea Tratatului de pace de la Saint- Germainen-Laye. 10 decembrie 1919 – semnarea Tratatului de pace de la Saint- Germain-enLaye de către România. 27 noiembrie 1919 – semnarea Tratatului de pace de la Neuilly-sur-Seine. 4 iunie 1920 – semnarea Tratatului de pace de la Trianon. 28 octombrie 1920 – semnarea Tratatului de la Paris. Cobeligerant – care se află în război alături de un aliat contra unui inamic comun. Pace separată – pace care o încheie un stat în mod izolat, fără aliații săi de război. Tratatul minorităților – tratat semnat de puterile aliate și România la 9 decembrie 1919 prin care se confirma respectarea drepturilor minorităților. Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric Una dintre cele mai importante probleme ale statului român, după Primul Război Mondial, a fost recunoașterea internațională a Marii Uniri și apărarea statu-quoului teritorial. În acest context, esențială era recunoaşterea statutului de putere cobeligerantă, alături de statele învingătoare: Marea Britanie, Franţa, SUA, Italia, Japonia, Serbia şi Belgia. Ținând cont de circumstanțele politico-militare, rămasă fără suportul militar și financiar al aliaților, cu 2/3 din țară ocupată, la 7 mai 1918 România semnase cu Puterile Centrale Tratatul de la Bucureşti, ceea ce poziţiona nefavorabil România. Aliaţii considerau că România a încălcat art. 5 din Tratatul de alianţă din 4/17 august 1916, prin care se angajase să lupte contra Puterilor Centrale și „să nu încheie pace separată”. Această atitudine din partea Puterilor Antantei punea sub semnul întrebării participarea României la Conferinţa de Pace de la Paris (18 ianuarie 1919–21 ianuarie 1920). Argumente forte în favoarea României au fost faptul că Tratatul de la Bucureşti n-a fost promulgat de rege, iar spre sfârşitul războiului a reintrat în război contra Puterilor Centrale, astfel aliații au acceptat statutul ei de ţară cobeligerantă de partea Antantei. Totuși, a fost inclusă în rândul țărilor „cu interese limitate”. În fruntea delegației României la Conferința de Pace de la Paris a fost numit Ion I.C. Brătianu, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru secretar de stat, la Departamentul Afacerilor Străine. Din delegație au mai făcut parte: generalul de corp de armată Constantin Coandă; Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat, reprezentant al Transilvaniei; Nicolae Mișu, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Londra; Victor Antonescu, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Paris; Constantin Diamandy, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Petrograd; George Cariere în istorie Ion I.C. BRĂTIANU (1864–1927) Om politic român, liberal, președinte al PNL între anii 1909 și 1927. Prim-ministrul României în 5 mandate între 1909 și 1927, ministrul apărării naționale (1914–1916, 1922), ministrul afacerilor externe (1918–1919, 1927), ministrul de interne (1907–1909, 1910, 1923–1926). A susținut intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antantă. A condus delegația României la Conferința de Pace de la Paris de la începutul lunii ianuarie și până la 2 iulie 1919. Unitatea I I 51 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Danielopol, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Washington, care erau ajutați de încă o întreagă echipă. Din partea Basarabiei în delegație erau Ion Pelivan, director al Justiției din Basarabia; Ion Codreanu, țăran din s. Ștefănești, județul Soroca; Sergiu Victor Cujbă, poet; Gheorghe Năstase, reprezentantul studențimii basarabene, și Emanoil Catelly. O parte a delegației a ajuns la aproape două săptămâni după ce conferința fusese deschisă, ceea ce a șubrezit poziția României. În ședința Conferinței de Pace din 19 ianuarie/ 1 februarie 1919, Ion I.C. Brătianu a prezentat Memoriul „România în fața Conferinței de la Paris. Revendicările sale teritoriale”, în care a menționat contribuţia României la victoria Antantei în Primul Război Mondial şi a cerut recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, argumentând prin dovezi istorico-juridice dreptul și dorinţa românilor de a trăi în graniţele aceluiaşi stat și marile sacrificii făcute în timpul războiului. z Elucidează problemele României în relațiile cu aliații înainte de Conferința de Pace de la Paris. z Explică poziția fiecărei părți. La 28 iunie 1919 a fost semnat Tratatul de la Versailles cu Germania. Din partea României tratatul a fost semnat de Ion I.C. Brătianu şi generalul Constantin Coandă. Conţinutul tratatului a fost adus la cunoștința delegației române doar cu o zi înainte, fără a-i fi prezentat textul tratatului imprimat. Prevederi privind România erau în art. 244, prin care Germania renunţa în favoarea României la toate drepturile pe care le avea asupra cablului submarin Constanţa–Constantinopol, valoarea acestuia fiind considerată echivalentul despăgubirilor de război datorate de către Germania, și în art. 259, prin care Germania renunța la toate beneficiile stipulate de tratatele de la București și Brest-Litovsk și tratatele complementare. Speranțele României de a obţine reparaţii pentru a recupera prejudiciile pricinuite de Puterile Centrale în timpul ocupației în 1916–1918 au fost deșarte. Negocierea Tratatului minorităților și a Tratatului de pace cu Austria a dus la divergențe mari între Ion I.C. Brătianu și cei Patru Mari. Protestând împotriva nedreptăților față de România, la 2 iulie 1919 Ion I.C. Brătianu, însoțit de o mare parte a delegației române, a părăsit lucrările Conferinţei, după care la 12 septembrie 1919 a demisionat din fruntea delegației române, iar la 27 septembrie a demisionat din postul de prim-ministru. Conducerea delegației a fost preluată de ministrul Nicolae Mișu. Delegația română a continuat să lupte pentru recunoașterea Marii Uniri. z Explică cauzele protestului delegației românești. z Enumeră principiile securității colective încălcate la Conferință în raport cu România. Viziuni istoriografice „Punctele de vedere de la care am pornit mereu, puncte de vedere care au fost de altfel ale lui Ion I.C. Brătianu, erau următoarele: realizarea întregirii neamului; validitatea convențiilor din august 1916; interesul european, în general, și al Franței și Angliei, în special, ca la gurile Dunării să existe un stat destul de puternic spre a asigura ordinea și pacea.” Generalul Radu Rosetti „Brătianu a invocat argumente care mai de care mai variate, de la cele strict legale – României i se promisese Banatul în clauzele secrete ale Acordului de la Bucureşti din 1916 cu care Aliaţii atrăseseră România în război – până la cele de tip wilsonian – toţi românii trebuiau să trăiască uniţi în cadrul unei naţiuni. Pe parcursul perorării sale, a făcut apel la etnologie, istorie, geografie şi a invocat sacrificiile făcute de România în timpul războiului.” Margaret Macmilan, Făuritorii păcii: Șase luni care au schimbat lumea z Enumeră prevederile Tratatului de alianță dintre aliați și România din august 1916. z Explică argumentele evocate de Ion I.C. Brătianu în susținerea punctului său de vedere conform surselor. z Exprimă-ți punctul tău de vedere referitor la opinia prim-ministrului român. Documentar „Art. 11. România consimte să acorde, sub controlul statului român, comunităţilor secuilor şi saşilor, în Transilvania, autonomia locală, în ce priveşte chestiunile religioase şi şcolare. Art. 12. România consimte ca, în măsura în care stipulaţiile articolelor precedente privesc persoane aparţinând unor minorităţi de rasă, de religie sau de limbă, aceste stipulaţiuni să constituie obligaţiuni de interes internaţional şi să fie puse sub garanţia Societăţii Naţiunilor. Ele nu vor putea fi modificate fără asentimentul majorităţii Consiliului Societăţii Naţiunilor. [...] România consimte ca orice membru al Consiliului Societăţii Naţiunilor să aibă dreptul de a semnala atenţiunei Consiliului Societăţii Naţiunilor orice infracţiune sau temere de infracţiune la vreuna din aceste obligaţiuni, şi ca Consiliul să poată proceda în aşa chip şi să dea astfel de instrucţiuni ce-i vor părea potrivite şi eficace în asemenea împrejurare.” Tratatul minorităților semnat de Puterile Aliate și România la Paris în 9 decembrie 1919 z Identifică obligațiile asumate de România față de minorități prin Tratatul de la Paris. 52 Unitatea II În cadrul negocierilor legate de elaborarea Tratatului de pace cu Austria, Marile Puteri au informat delegaţiile statelor mici aliate, precum România, Cehoslovacia, Polonia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor şi Grecia despre decizia de a impune un Tratat al minorităților, care ar oferi garanţii pentru asigurarea protecţiei minorităţilor și care trebuia semnat împreună cu Tratatul cu Austria. Textul preliminar al Tratatului cu Austria a fost înmânat delegației române, într-o versiune parțială, la 30 mai 1919. Obiecțiile delegației românești se refereau la câteva probleme abordate: – Cu privire la minoritățile naționale Ion I.C. Brătianu a declarat că România deja a asigurat egalitatea completă a drepturilor și libertăților politice și religioase tuturor cetățenilor, fără deosebire de rasă sau religie, precizând totodată că România nu va accepta ingerințele altor state în aplicarea legislației sale interne. – Cu referire la comerțul de tranzit, prin care Marile Puteri doreau să influențeze comerțul românesc, asigurându-și privilegii economice, scutiri de taxe vamale sau de tranzit etc., delegația românească a declarat disponibilitatea României de a lua toate măsurile destinate să faciliteze tranzitul și dezvoltarea comerțului cu alte națiuni. – Cu referire la plata unor despăgubiri către Austria pentru bunuri ce aparținuseră guvernului austro-ungar, delegația românească a subliniat că aceste despăgubiri reprezentau doar o parte foarte mică din datoriile de război cerute de către România pentru distrugeri și jafuri din perioada ocupației. În momentul adoptării textului final al Tratatului cu Austria, delegația română a constatat că nu s-a ținut cont de obiecțiile sale. Tratatul de pace de la Saint-Germain-en-Laye cu Austria a fost semnat de aliați, cu excepția României, la 10 septembrie 1919. Însă România a semnat acest tratat, împreună cu Tratatul privind minoritățile, abia la 9 decembrie 1919, în condiții de presiune politică și amenințare cu eliminarea din rândul statelor aliate și asociate și cu ruperea relațiilor diplomatice. Semnatari au fost Nicolae Mișu, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Londra, și Alexandru Vaida-Voevod, ministru fără portofoliu. Tratatul cu Austria a recunoscut legitimitatea actului istoric de la 28 noiembrie 1918 prin care Bucovina se unea cu România. z Explică obiecțiile României. z Utilizează noțiuni, fapte și date istorice pentru a argumenta afirmația: „România nu va accepta ingerințele altor state în aplicarea legislației sale interne”. Tratatul de pace cu Bulgaria s-a negociat în septembrie–octombrie 1919, timp în care Marile Puteri au făcut presiuni asupra delegației române, dar și asupra guvernului român de a reduce din condițiile înaintate. Pe 15 noiembrie, României i s-a înaintat un ultimatum cerându-i să semneze „fără discuții, fără rezerve și fără condiții” Tratatul cu Austria și Tratatul minorităților, altfel nu va semna Tratatul cu Bulgaria. Tratatul de pace de la Neuilly-sur-Seine, semnat la 27 noiembrie 1919, prevedea restabilirea hotarului româno-bulgar conform prevederilor Tratatului de pace de la București din 10 august 1913, României fiindu-i restituite Dobrogea și Cadrilaterul ocupate în 1916 de către statul bulgar. România a primit de la statul bulgar reparații atât în sume de bani, cât și cărbune, lemn, locomotive, animale (tauri, vaci de lapte, cai, oi). Bulgaria, ca și celelalte state învinse în Primul Război Mondial, fiind nemulțumită de prevederile tratatului, în perioada interbelică Documentar „...Art. 59. În ceea ce o privește, Austria renunță în favoarea României la toate drepturile și titlurile părții din fostul Ducat al Bucovinei, alăturate frontierelor României, așa cum ele vor fi stabilite ulterior de principalele Puteri Aliate și Asociate. Art. 60. România aderă la introducerea în Tratatul cu principalele Puteri Aliate și Puteri Asociate a stipulării că aceste puteri vor considera necesar să protejeze interesele locuitorilor din România care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă sau religie...” Extras din Tratatul de pace de la Saint-Germain-en-Laye z Apreciază schimbările stipulate în art. 59 și 60 ale Tratatului de pace de la Saint-Germain-en-Laye pentru România. „Art. 59. Bulgaria declară de pe acum că recunoaşte şi acceptă fruntariile Austriei, ale Greciei, ale Ungariei, ale Poloniei, ale României, ale Statului Sârbo-Croato-Sloven şi ale Statului Ceho-Slovac, astfel cum aceste fruntarii vor fi fixate de către principalele Puteri Aliate şi Asociate. […] Art. 121. [...] În consecinţă, Bulgaria se obligă a plăti şi Puterile Aliate şi Asociate se obligă a accepta suma de două mld. două sute cincizeci de mil. (2 250 000 000) de franci în aur, ca reprezentând reparaţiunea a cărei sarcină Bulgaria este capabilă de a o lua asupra ei.” (Extras din Tratatul de pace de la Neuilly-sur-Seine) z Determină prevederile politice și economice ale Tratatului pentru România. Semnarea Tratatului de pace de la Neuilly-sur-Seine de către Aleksander Stambolijski, prim-ministru bulgar 53 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ a manifestat tendințe revizioniste, ceea ce va genera în 1940 Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940), prin care Bulgaria a obținut Cadrilaterul. z Identifică lacunele relațiilor internaționale în contextul Conferinței de pace/Sistemului de la Versailles. z Precizează problemele diplomatice ale românilor în cadrul semnării tratatelor de pace. Semnarea Tratatului cu Ungaria. Guvernul de la Budapesta nu a recunoscut unirea Transilvaniei cu România și a contestat caracterul plebiscitar al Adunării de la Alba Iulia. Republica Ungară a Sfaturilor, instaurată în martie 1919, fiind un regim comunist, reprezenta un pericol pentru statele democratice și nou-constituite în Europa Centrală, dorind să restabilească și vechile frontiere. La 16 aprilie 1919, trupele ungare au atacat Armata Română din zona Munților Apuseni, însă atacul a fost respins. Un nou atac maghiar, început la 20 iulie, s-a încheiat cu ocuparea Budapestei de către Armata Română la 4 august şi răsturnarea guvernului lui Bela Kun, înlăturând pericolul bolșevic. Acțiunile Armatei Române au ridicat prestigiul României și au întărit poziția acesteia la Conferința de Pace. Tratatul de pace de la Trianon, din 4 iunie 1920, a fost semnat din partea României de către Ion Cantacuzino, ministru de stat, și Nicolae Titulescu, fost ministru. Prin articolele 27, 45, 46, 47, 74, Tratatul consfinţea recunoașterea Declarației de Unire de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, respectiv unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului şi Banatului românesc, Ungaria renunţa la toate drepturile şi titlurile asupra acestor teritorii. România a făcut concesii referitoare la hotarele de vest și sud-vest, acestea fiind altele decât cele stipulate în Tratatul de alianță din 1916 și în Rezoluția de la Alba Iulia. În perioada interbelică, Ungaria a manifestat o poziție revanșardă și revizionistă, care a culminat cu ocuparea nord-vestului Transilvaniei în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940. z Apreciază acțiunile României în primăvara–vara anului 1919, făcând referire la menținerea stabilității în centrul Europei. Problema Basarabiei, discutată în cadrul Conferinței, a fost dificilă. Rusia Sovietică, deși nu era prezentă la Conferință, ducea o activă propagandă antiromânească. Poziția antiromânească era susținută de emigranții ruși la Paris, dar și de unii pretinși reprezentanți din Basarabia, precum A.N. Krupenski, fost mareșal al nobilimii basarabene; A.K. Schmidt, fost primar de Chișinău; V. Țâganco, fost președinte al fracțiunii țărănești în Sfatul Țării. SUA au refuzat să semneze tratatul, argumentându-și poziția prin lipsa Rusiei. Totodată, Marile Puteri foloseau problema Basarabiei drept mijloc de presiune și șantaj în alte chestiuni. Prima ședință referitoare la Basarabia a avut loc la 8 februarie 1919, urmată de cea din 22 februarie 1919, în care I.C. Brătianu a prezentat situația etnică în Basarabia, în care 2/3 din populație era românească. Un rol important în promovarea adevărului istoric l-a avut Ion Pelivan, care a dezmințit acuzațiile denigratoare ale pretinșilor reprezentanți ai Basarabiei într-un șir de articole publicate în ziarele franceze Le temps, La Figaro, Le matin, Le Journal etc., argumentând realizarea Unirii Basarabiei cu România din libera voinţă a populaţiei basarabene Documentar „Art. 45. Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și teritoriile asupra fostei monarhii Austro-Ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a (Frontierele Ungariei) și recunoaște prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România... Art. 47. România recunoaște și confirmă, față de Ungaria, angajamentul său de a accepta inserarea, într-un tratat încheiat cu principalele Puteri Aliate și Asociate, a dispozițiilor socotite necesare de către aceste puteri, pentru a proteja în România interesele locuitorilor care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă și religie, precum și pentru a proteja libertatea de tranzit și un regim echitabil pentru comerțul celorlalte națiuni.” Extras din Tratatul de la Trianon z Compară art. 45 și 47 ale Tratatului de la Trianon cu art. 59 și 60 ale Tratatului de pace de la Saint-Germain-en-Laye. z Estimează valoarea schimbărilor teritorial-politice pentru dezvoltarea statului național România. Monedă jubiliară emisă de BNR z Explică relația cauzală dintre evenimentele studiate și reversul/mesajul monedei. 54 Unitatea II în baza principiilor democratice şi fără niciun amestec din afară, publicând și peste 10 lucrări de sinteză în limbile franceză şi engleză privind dreptul istoric românesc asupra Basarabiei. Nicolae Titulescu, ministrul României la Londra, s-a implicat diplomatic și a contribuit la îmbunătățirea textului tratatului privind drepturile istorice și juridice ale României asupra Basarabiei. Tratatul de la Paris, prin care principalele Puteri Aliate (Franţa, Regatul Unit, Italia, Japonia) au recunoscut unirea Basarabiei cu România, a fost semnat la 28 octombrie 1920. Din partea României, tratatul a fost semnat de ministrul de externe Take Ionescu şi Dimitrie I. Ghica, ministrul României la Paris. Însă ratificarea tratatului a avut loc cu întârziere: Marea Britanie în 1922, Franţa în 1924, Italia în 1927, SUA abia în 1933, iar Japonia nu l-a mai ratificat. Problema Basarabiei a rămas o constantă a relațiilor româno-sovietice în perioada interbelică, încheiată cu ocuparea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a ținutului Herța de către URSS la 28 iunie 1940. z Explică dificultatea problemei basarabene discutată la Conferința de Pace de la Paris. Documentar „Imperiul Britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele Puteri Aliate, şi România: Considerând că în interesul păcii generale în Europa trebuie asigurată încă de pe acum în Basarabia o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiunii şi să garanteze minorităţilor de rasă, religiune sau limbă protecţiunea ce le este dorită; Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România; Considerând, în sfârşit, că România, din propria ei voinţă doreşte să dea garanţii sigure de libertate şi dreptate, fără deosebire de rasă, de religiune sau de limbă, conform cu tratatul semnat la Paris la 9 decembrie 1919, locuitorilor atât ai Vechiului Regat al României, cât şi ai teritoriilor de curând transferate; Art. 1. Înaltele Părţi Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest vechi hotar.” Extras din Hotărârea Consiliului Suprem al Conferinței de Pace de la Paris, 28 octombrie 1920 z Argumentează dovezile în favoarea dreptului de suveranitate a României asupra Basarabiei prezentate în sursă. Activitate independentă 1. Prezintă 3 probleme principale cu care s-au confruntat diplomații români în perioada interbelică, utilizând termenii din Dicționarul istoric. 2.Evaluează rolul lui Ion I.C. Brătianu la Conferința de Pace de la Paris. 3.Asociază anului 1920 nume de teritorii, termeni, concepte, personalități cu referire la activitatea diplomatică a României. Activitate în echipă 4.Imaginați-vă că sunteți reprezentanții Basarabiei la Conferința de Pace de la Paris. Realizați un discurs argumentativ pentru manifestarea atitudinii în problema unirii Basarabiei cu România, utilizând textul informativ și Documentarul de la pag. 54. Formulare de concluzii 5.Explică rădăcinile tendințelor revizioniste ale Ungariei, Bulgariei și ale URSS față de România. Sugestie de temă pentru acasă 6.Prezintă colegilor un discurs în care să demonstrezi legitimitatea poziției și a cererilor României referitor la semnarea Tratatului de pace cu Austria. 7.Elaborează un Dosar istoric/o Fișă documentară (format hârtie sau digital, la alegere) cu subiectul: Legitimitatea acțiunilor diplomației românești în cadrul semnării tratatelor de pace postbelice, incluzând următoarele (documente, imagini, hărți, citate, personalități implicate, curiozități, controverse). Consolidare și reflecție Membrii delegației române în timpul Tratatului de la Paris, 1920 55 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Sistemul de tratate în perioada interbelică.* Politica conciliatoristă a Marilor Puteri* Inscripții: pe degete - Imperiul Britanic, Franța, America, Italia, Japonia; pe pastilă – condiții de pace; pe cutie – Patru pastile mari care valorează un milion cutia; în partea dreaptă sus – Trebuie să înghiți [pastila – n.n]indiferent dacă îți place sau nu! z Identifică evenimentul reprezentat în caricatură. z Determină mesajul caricaturii. z Exprimă-ți opinia referitoare la originile revanșismului și revizionismului german. 1920–1921 – crearea Micii Înţelegeri (Mica Antantă). 16 aprilie 1922 – semnarea Tratatului de la Rapallo. 11 ianuarie 1923 – ocuparea bazinului Ruhr de către francezi. 5-16 octombrie 1925 – Conferinţa şi Tratatul de la Locarno. 27 august 1928 – semnarea Pactului Briand–Kellogg. 1931 – invadarea Manciuriei de către Japonia. 9 februarie 1934 – încheierea Înţelegerii Balcanice. Octombrie 1935 – invadarea Etiopiei de către Italia. 25 noiembrie 1936 – semnarea Pactului Anticomintern de Germania şi Japonia. 7 iulie 1937 – declanşarea Războiului chino-japonez. 6 noiembrie 1937 – constituirea Axei Roma–Berlin–Tokio. 11-12 martie 1938 – anexarea Austriei de Germania nazistă (Anschlussul). 29-30 septembrie 1938 – cârdăşia de la München. Alianță politico-militară – un sistem de securitate colectivă, un aranjament formal (prin tratat și/ sau organizație) între state membre care își asumă obligația de a veni în apărarea unuia dintre membri în cazul în care acesta este victima unui atac din partea unui stat din afara alianței. Anschluss – anexarea Austriei de Germania în 1938. Mica Antantă (Mica Înțelegere) – organizație politică defensivă creată în 1921 de către România, Cehoslovacia și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, ce a avut ca scop menținerea integrității teritoriale a celor trei state, în fața pretențiilor revizioniste ale Ungariei. Politica conciliatoristă – politică care, în fața unor divergențe de ordin principial, caută o soluție de compromis, o linie de mijloc. Securitate colectivă – stare a relațiilor dintre state, creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei eventuale agresiuni. 12 Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric Cancelarul german și delegația sovietică la Rapallo, 1922 z Explică importanța semnării tratatului pentru statele semnatare. Evoluţia relaţiilor internaţionale în 1920–1924. Relaţiile internaţionale în perioada interbelică s-au orientat spre crearea securității colective şi politicile de dezarmare în spiritul principiilor Ligii Națiunilor și bazându-se pe Sistemul Versailles–Washington. Însă tratatele de pace semnate la Conferințele de la Paris și Washington doar au fixat coraportul de forțe în Europa și în lume la acel moment, provocând tendințe revizioniste și revanșarde atât în țările învinse, cât și în rândul celor învingătoare, dar nemulțumite de rezultat. În mare parte, în întreaga perioadă interbelică relațiile au fost reglementate prin tratate. În perioada interbelică, un rol aparte asupra relațiilor internaționale a avut problema reparațiilor, care a generat crize între statele occidentale. Astfel, în urma Conferinţei de la Londra din 7–14 august 1919, chestiunea reparațiilor a dus la tensionarea relaţiilor anglo-franceze, care aveau diferite viziuni asupra modului de plată și a sumei de Unitatea I I 56 Unitatea II Documentar „Art. 1. Înaltele Părţi Contractante garantează individual şi colectiv, după cum este stipulat în articolele de mai jos, menţinerea statu-quoului teritorial rezultând din frontierele dintre Germania şi Belgia şi dintre Germania şi Franţa, şi inviolabilitatea ziselor frontiere astfel cum sunt fixate prin sau în executarea Tratatului de pace semnat la Versailles, la 28 iunie 1919, precum şi observarea dispoziţiunilor articolelor 42 şi 43 ale zisului Tratat, privitoare la zona demilitarizată. Art. 2. Germania şi Belgia şi, de asemenea, Germania şi Franţa se obligă reciproc să nu se dedea de o parte şi de cealaltă la niciun atac sau invaziune şi să nu recurgă de o parte şi de cealaltă, în niciun caz, la război. Art. 3. Luând în considerare angajamentele respective luate de ele în articolul 2 al prezentului tratat, Germania şi Belgia şi Germania şi Franţa se obligă reciproc să reguleze pe cale pacifică şi în modul următor toate chestiunile, de orice natură, care ar veni să le despartă şi care n-ar putea fi hotărâte prin procedeele diplomatice obişnuite. [...]” Pactul Renan, 1 decembrie 1925 z Argumentează importanța semnării Pactului pentru Germania și pentru Franța. z Numește un fapt istoric care demonstrează încălcarea acestuia de către Germania. achitat. Refuzul Berlinului de a achita suma reparaţiilor a condus, la 11 ianuarie 1923, la decizia Franţei de a ocupa regiunea carboniferă Ruhr a Germaniei. Franţa avea drept scop să se asigure că Germania îşi va respecta obligaţiile fixate la Versailles, reuşind relativ rapid să relanseze producţia de cărbuni şi livrările către Franţa. Însă ocuparea Ruhrului s-a dovedit a fi pentru Franţa un eşec strategic și diplomatic: negocierile s-au tergiversat, a creat Germaniei o imagine de victimă, Marea Britanie şi SUA au preluat administrarea problemei reparaţiilor. Pentru evoluţia relaţiilor internaţionale un impact deosebit a avut Tratatul de la Rapallo, din 16 aprilie 1922, încheiat între Germania şi Rusia Sovietică. Tratatul prevedea restabilirea relaţiilor diplomatice, stabilea procedura de reglementare a litigiilor dintre cele două ţări, clauza naţiunii celei mai favorizate, colaborarea economică. Statele semnatare renunţau reciproc la datoriile de război. Prin semnarea acestui tratat, ambele state au ieșit din izolarea politico-diplomatică, au stabilit o colaborare economică și militară, iar Germania a găsit o cale de ocolire a prevederilor Tratatului de la Versailles, experimentând în URSS armament interzis şi antrenându-şi efectivele în cadrul unor manevre militare. În paralel, statele nou-apărute care se simţeau vizate de puterile revanşarde au încercat să păstreze statu-quoul prin alianţe bilaterale sau închegarea de alianţe regionale. Dintre acestea s-a remarcat Mica Înţelegere, formată de Cehoslovacia, Iugoslavia şi România în 1921. Franța a susţinut crearea alianţelor regionale de tipul Micii Înţelegeri, totodată semnând și ea tratate de alianțe: în 1921 cu Polonia, în 1924 cu Cehoslovacia, în 1926 cu România și în 1927 cu Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. z Explică consecințele Tratatului de la Rapallo pentru securitatea colectivă existentă. z Evidențiază cauzele creării alianțelor bi/trilaterale și regionale în Europa. z Menționează evenimentele care au demonstrat eșecul Ligii Națiunilor. Perioada anilor 1924–1929 a fost una de destindere a relaţiilor internaţionale, marcată de relansarea economică şi de stabilitate. Franţa, ținând cont de realitățile economico-sociale, a început să manifeste față de Germania o politică de compromis şi conciliere, apropiindu-se și de Marea Britanie, urmărind integrarea Germaniei în ansamblul internaţional. La Conferinţa de la Londra, 16 iulie–15 august 1924, s-a adoptat Planul Dawes – datoriile Germaniei fiind reeşalonate. Cedarea, prin reducerea sumei reparaţiilor, a fost o primă revizuire majoră a Tratatului de la Versailles, devenind un precedent al abaterilor de la clauzele acestuia, încurajând Germania la încălcarea altor prevederi. La 5– 16 octombrie 1925, la Conferinţa Internaţională de la Locarno (Elveţia), între reprezentanții din Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Cehoslovacia şi Polonia au fost semnate mai multe documente, printre ele fiind parafat și „Pactul de garanţie renan", semnat ulterior la 1 decembrie 1925 la Londra. Părţile semnatare garantau menţinerea statu-quoului teritorial, inviolabilitatea frontierelor dintre Germania şi Belgia și dintre Germania şi Franţa, aşa cum au fost stabilite prin Tratatul de pace de la Versailles. Germania şi Belgia, dar şi Germania şi Franţa se obligau să nu recurgă la agresiune, cotropire sau război una împotriva celeilalte. Partea care ar cădea victimă unei acţiuni agresive De la stânga la dreapta, Gustav Stresemann (ministru de externe al Germaniei), Austen Chamberlain (ministru de externe al Angliei) și Aristide Briand (ministru de externe al Franței) în timpul negocierilor de la Locarno 57 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ urma să beneficieze de ajutor. Marea Britanie şi Italia erau garanţii Pactului. Însă, garantând statu-quoul teritorial vest-european, frontierele polono-germane şi cehoslovaco-germane rămâneau neasigurate. Pe linia eforturilor diplomaţiei franceze de a se asigura împotriva tendinţelor revizioniste ale Germaniei s-a înscris şi Pactul Briand– Kellogg, după numele iniţiatorilor – ministrul de externe francez Aristide Briand şi secretarul de stat american Frank Kellogg. Fiind semnat de 15 state la Paris, la 27 august 1928, a fost considerat apogeul destinderii. Prin Pact statele semnatare se angajau să renunțe la război ca instrument al politicii de rezolvare a conflictelor dintre state și se propunea rezolvarea neînțelegerilor prin metode pașnice. Însă Pactul nu a fost însoţit de prevederi clare privind sancțiunile în cazul încălcării principiilor sale fundamentale. Pactul nu a reușit să-și atingă obiectivele de menținere a păcii și s-a dovedit a fi ineficient, deoarece în 1931 una dintre semnatare, Japonia, a declanșat invazia în Manciuria, iar în 1935 Italia, la fel semnatară a Pactului, a invadat Etiopia. La 9 februarie 1929, Uniunea Sovietică a semnat cu vecinii ei vestici – Polonia, Letonia, Estonia și România – o extindere a Pactului Briand–Kellogg, cunoscută sub numele de Protocolul de la Moscova. Deși Protocolul de la Moscova, numit și Protocolul Litvinov, susținea ideea de menţinere a păcii prin renunţarea la război ca instrument al politicii naţionale, URSS a atenţionat România că semnarea acestui protocol „nu lichidează chestiunile litigioase existente” între cele două state. În ceea ce privește problema reparațiilor, diplomația Franței a eșuat. Prin Planul Young, adoptat la 7 iunie 1930, datoria Germaniei era redusă la 38 mld. de mărci-aur achitate timp de 59 de ani. La Conferința de la Lausanne, 16 iunie şi 9 iulie 1932, suma reparațiilor a fost redusă la 3 mld. de mărci-aur. z Prezintă argumente că perioada 1924–1929 a fost una de destindere. z Apreciază semnificația Pactului Briand–Kellogg în cadrul relațiilor internaționale interbelice. Prăbușirea securității colective și politica conciliatoristă a fost vizibilă odată cu agresiunea Japoniei împotriva Chinei în 1931 și ocuparea Manciuriei, când Marile Puteri doar au condamnat acțiunea, și după venirea lui Hitler la putere în Germania. La 9 februarie 1934, Grecia, Iugoslavia, România şi Turcia au constituit o organizație regională de securitate – Înţelegerea Balcanică, îndreptată împotriva tendințelor revizioniste ale statelor vecine. Criza sistemului de securitate colectivă a fost evidentă odată cu invadarea Etiopiei de către trupele italiene la 3 octombrie 1935. Deși Liga Naţiunilor a condamnat Italia drept stat agresor, aplicându-i sancţiuni economice şi financiare, ele nu şi-au atins scopul, întrucât sancţiunile aplicate de Marea Britanie şi Franţa n-au fost suficient de aspre pentru a nu admite constituirea unei alianţe între Mussolini şi Hitler. La 7 martie 1936, Germania a denunţat unilateral Tratatul de la Locarno şi a ocupat zona demilitarizată renană. Democraţiile occidentale, care au pus bazele sistemului de securitate colectivă, n-au reacționat prompt la acţiunile Germaniei. A fost convocat Consiliul Ligii Naţiunilor, care a hotărât că Germania a încălcat tratatele de la Versailles şi Locarno, dar au invitat-o să negocieze un nou aranjament pentru securitatea europeană. Ultimele rămăşiţe ale sistemului securităţii colective dispăruseră. Semnarea Protocolului de la Moscova, 1929 z Explică importanța semnării Protocolului. Discursul lui Aristide Briand înainte de semnarea Pactului Documentar „Art. 1. Înaltele Părți Contractante [Franța, SUA, Germania, Marea Britanie, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Uniunea Sud-Africană, Irlanda, India, Italia, Japonia, Polonia, Cehoslovacia] declară solemn, în numele popoarelor lor respective, că condamnă recursul la război pentru reglarea diferendelor internaționale și renunță la el ca instrument de politică națională în relațiile lor mutuale. Art. 2. Înaltele Părţi Contractante recunosc că regularea sau rezolvarea tuturor diferendelor sau conflictelor de orice natură sau de orice origine ar fi ele, care se vor putea ivi între ele, nu va trebui niciodată urmărită decât prin mijloace pacifice.” Pactul Briand-Kellogg, 27 august 1928 z Identifică mesajul principal al acestui tratat. z Enumeră schimbările prevăzute de Pactul Briand–Kellogg în relațiile dintre state. Argumentează răspunsul cu trimitere la un fapt istoric. 58 Unitatea II Cele două state revizioniste, Germania și Italia, având planuri expansioniste asemănătoare, au format Axa Roma–Berlin (25 octombrie 1936). La ele a aderat și Japonia, semnând cu Germania la 25 noiembrie 1936 Pactul anticomintern; la 6 noiembrie 1937 s-a constituit Axa Roma–Berlin–Tokio. Era un semnal clar despre intenţia statelor agresoare, pe care însă statele democratice nu l-au interpretat ca atare. La 7 iulie 1937, trupele japoneze au atacat China, astfel că au fost create două mari focare de război în Etiopia și China, însă Marile Puteri nu au luat atitudine. În noaptea de 11/12 martie 1938, Germania a ocupat Austria, cu toate că Anschlussul era interzis expres prin Tratatul de pace de la Versailles. Guvernul austriac a încercat să se opună şi să organizeze un plebiscit pentru a tranşa problema independenţei sau a Anschlussului, cerând ajutor puterilor occidentale. Însă statele democratice doar au protestat. Responsabilii pentru politica Marii Britanii şi a Franţei, Arthur Neville Chamberlain şi Edouard Daladier, au promovat faţă de aceste acte de agresiune o politică de conciliatorism. Marea Britanie și Franța nu au reacţionat nici la pretenţiile Germaniei faţă de Cehoslovacia. Din contra, la Conferința Internaţională de la München (29–30 septembrie 1938) supranumită și „Cârdășia de la München”, împreună cu Italia, au acceptat ca Regiunea Sudetă a Cehoslovaciei să fie încorporată Germaniei, punând începutul dezmembrării Cehoslovaciei. La 2 noiembrie 1938, prin Primul arbitraj de la Viena, 12 000 km2 din Cehoslovacia au fost cedați Ungariei. La 15 martie 1939, când trupele germane au ocupat Praga, preşedintele cehoslovac E. Beneš, care se opunea secesiunii Slovaciei, a fost obligat să „accepte“ intervenţia germană, ţara fiind transformată în „protectorat al Boemiei şi Moraviei“. Slovacia şi-a proclamat independenţa, cu un regim docil Germaniei. Dezmembrarea statului cehoslovac demonstra clar că Germania urmărea scopuri expansioniste și dominaţia continentului. z Descrie consecințele politicii conciliatoriste a Marilor Puteri democratice din Europa. z Demonstrează argumentat că politica de securitate colectivă a eșuat. Activitate independentă 1. Identifică evenimente istorice și acțiunile statelor care demonstrează tendințele lor expansioniste. 2.Argumentează importanța semnării Tratatului de la Rapallo, 1922, pentru Rusia Sovietică și pentru Germania. 3.Demonstrează importanța semnării Protocolului de la Moscova pentru relațiile dintre state, în general, și pentru URSS, în parte. Activitate în echipă 4.Organizați o masă rotundă la subiectul: Tratatele — garant al menținerii păcii și al integrității teritoriale a unui stat. Formulare de concluzii 5.Argumentează interdependența dintre politica externă a Germaniei și politica conciliatorie a Marii Britanii, Franței și Italiei. Sugestie de temă pentru acasă 6.Elaborează o prezentare despre activitatea lui Aristide Briand. 7.Demonstrează existența elementelor de conciliatorism european printr-o analiză comparativă a politicilor externe ale Franței și Marii Britanii în perioada interbelică. Consolidare și reflecție Viziuni istoriografice „Un factor important a fost detașarea generală a Franței de partenerii săi din Europa Centrală și de Est. Problema Franței a fost că nu a reușit să ducă o politică multivectorială în această regiune în anii ’20 și ’30. Relațiile Franței cu diverse state erau exclusiv bilaterale, se bazau pe acorduri reciproce. Da, a existat o încercare de a construi un astfel de sistem multinațional („Mica Înțelegere”) cu România, Iugoslavia și Cehoslovacia, dar acesta a fost îndreptat în primul rând împotriva Ungariei. ...În plus, au existat numeroase contradicții între potențialii parteneri ai Franței în această regiune - de exemplu, între Polonia și Cehoslovacia în problema regiunii Teszyn. Un alt factor important era situația politică internă din Franța. ...Maurice Gamelin, comandantul-șef al armatei franceze, nu a reușit să evalueze corect consecințele pe care, din punct de vedere strategic, le-ar avea pentru Franța pierderea Cehoslovaciei.” Paul Lenormand, istoric francez z Identifică factorii ce au generat o atitudine conciliatoare a Franței în perioada interbelică. z Explică de ce Franța nu s-a opus în problema dezmembrării Cehoslovaciei. 59 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Politica externă a României în perioada interbelică. Nicolae Titulescu – diplomat al păcii „ [...] dacă România menţine relaţii bune cu toţi vecinii şi dacă ea nu este un factor de tulburare a păcii, dacă evită ideologii exagerate, dacă urmează o politică conformă preceptelor moralităţii, dacă este strâns legată de statele care preocupă în mod direct Marea Britanie, cum este Franţa, şi dacă acţionează în conformitate cu marile principii ale Societăţii Naţiunilor, atunci ea poate obţine sprijinul moral al Marii Britanii. Cine nu înţelege semnificaţia sprijinului moral al Marii Britanii ar face mai bine să înceteze să se mai amestece în politica europeană.” Nicolae Titulescu. Politica externă a României, 1937 z Identifică direcțiile politicii externe a României, trasate de N. Titulescu. z Exprimă-ți opinia față de convingerile autorului. 3 martie 1921 – semnarea Convenției de alianță dintre România și Polonia. Iunie 1921 – fondarea „Micii Înțelegeri”. 10 iunie 1926 – semnarea Tratatului de alianță dintre România și Franța. 17 septembrie 1926 – semnarea Tratatului dintre România și Italia. 9 februarie 1929 – semnarea Protocolului de la Moscova. 3 iulie 1933 – semnarea de către România a Convenției de definire a agresiunii și a teritoriului. 10 octombrie 1933 – aderarea României la Pactul de neagresiune și conciliere. 9 februarie 1934 – încheierea alianței „Înțelegerea Balcanică”. 23 martie 1939 – semnarea Tratatului economic româno-german. Diplomat – persoană oficială care are misiunea de a întreține relații cu reprezentanții oficiali ai altor state, sau a trata în numele statului său. Diplomația preventivă – strategie de politică externă care se concentrează pe prevenirea conflictelor prin intermediul negocierilor, dialogului și al gestionării eficiente a tensiunilor. Pact de asistență mutuală – acord sau un tratat internațional prin care două sau mai multe state se angajează să se sprijine reciproc în cazul unei agresiuni asupra uneia dintre ele. Politică externă – activitatea statului de reglementare, în plan internațional, a relațiilor sale cu alți subiecți ai politicii externe: state, partide politice, organizații internaționale mondiale și regionale. 13 Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric Obiectivele și prioritățile politicii externe a României. După ratificarea internațională a actelor de Unire din 1918, politica externă a guvernelor românești în perioada interbelică s-a concentrat pe câteva obiective esențiale: y Stabilirea unor relații de colaborare cu toate statele, promovând dialogul și cooperarea internațională pentru a-și proteja și avansa interesele naționale. y Apărarea unității și integrității teritoriale a țării. România a căutat să își păstreze și să își consolideze granițele, să rezolve disputele teritoriale și să prevină revendicările teritoriale ale altor state asupra teritoriilor sale. y Realizarea unui sistem de alianțe prin care a încercat să-și asigure sprijinul și securitatea internațională, în contextul unor tensiuni și amenințări regionale. y Menținerea păcii și combaterea revizionismului, după experiența devastatoare a Primului Război Mondial. y Asigurarea unui tratament corect și egal pentru toate națiunile în privința navigației pe Dunăre și prin strâmtorile Mării Negre. y Diversificarea partenerilor economici și dezvoltarea relațiilor comerciale internaționale, contribuind astfel la dezvoltarea economică a țării. z Justifică obiectivele și prioritățile politicii externe a României. Unitatea I I Cariere în istorie Nicolae TITULESCU (1882–1941) Om politic și diplomat român, jurist, prestigioasă personalitate a vieţii politice interne, dar şi a politicii externe. Ministru de externe al României (1932– 1936), președinte al Societății Națiunilor (1930–1931). În 1935 a fost propus laureat al Premiului Nobel pentru Pace. 60 Unitatea II Cooperarea internațională. România a devenit membru fondator al Societății Națiunilor, înființată în iulie 1919. Pactul Societății Națiunilor, prin asumarea respectării hotarelor statelor semnatare, garanta și statu-quoul teritorial și politic al Statului Român. România a promovat activ obiectivele Societății Națiunilor în politica internațională, pledând pentru adoptarea unor măsuri concrete de dezarmare și descurajare a forțelor revizioniste. Rolul și politica externă a României au fost apreciate în cadrul Societății Națiunilor. Nicolae Titulescu a ocupat funcția de președinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor în 1930 și 1931, fapt care a demonstrat respectul și aprecierea față de contribuția României la stabilitatea internațională. Acționând în spiritul Pactului Societății Națiunilor, România a inițiat sau a contribuit la realizarea unor alianțe bilaterale și multilaterale. La 3 martie 1921 a fost semnată Convenția de alianță dintre România și Polonia, prin care cele două state s-au angajat să se ajute reciproc în cazul unui atac neprovocat la granița de răsărit. Tratatul a fost reînnoit la 26 martie 1926, când a primit și un conținut mai larg, prevăzând ajutorul mutual în cazul oricărei agresiuni externe. Exponentul cel mai autorizat al diplomației românești din perioada imediat următoare Primului Război Mondial a fost Take Ionescu, care a susținut crearea unui sistem de alianțe cuprinzând Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia și Grecia – blocul „de la Marea Baltică la Marea Egee” menit să contracareze acțiunile revizioniste. Cu toate acestea, contradicțiile dintre Polonia și Cehoslovacia, precum și dintre Iugoslavia și Grecia au împiedicat reușita planului său. În această situație, ministrul român s-a alăturat lui Eduard Beneš și a contribuit la realizarea unui sistem de alianțe bilaterale între Cehoslovacia, România și Iugoslavia, cunoscut sub numele de „Mica Înțelegere”. Fondată în iunie 1921, Mica Înțelegere avea scopul de a promova o largă colaborare cu toate țările, bazată pe respectarea independenței și suveranității naționale, precum și pe menținerea statu-quoului teritorial stipulat în tratatele de pace de la Trianon și Neuilly-sur-Seine. Această alianță a fost prima cu caracter regional, formată în Europa după Primul Război Mondial și a urmărit crearea unui climat de pace și securitate în centrul și sud-estul Europei. În urma Convenției de la Lausanne, semnată la 24 iulie 1923, privind regimul strâmtorilor Mării Negre–Bosfor și Dardanele, s-a stabilit demilitarizarea acestora și libera navigație pentru toate vasele comerciale ale tuturor statelor, atât în timp de pace, cât și în timp de război. România a fost inclusă în Comisia internațională a strâmtorilor, consolidându-și astfel poziția și implicarea în această zonă strategică. z Apreciază eforturile diplomaților de a constitui blocul „de la Marea Baltică la Marea Egee” și alte alianțe regionale. În contextul fluctuațiilor politice și al tensiunilor din perioada interbelică, România a căutat să promoveze stabilitatea și securitatea în regiune, urmărind interesele naționale și menținerea păcii în Europa. România a adoptat o politică orientată către stabilirea unor relații de bună vecinătate cu toate statele din regiune. Au cunoscut o dezvoltare semnificativă în special relațiile cu Iugoslavia, Cehoslovacia și Polonia. După încheierea Tratatului de pace cu Bulgaria, părțile au reluat imediat relațiile diplomatice și consulare, fiind încurajate de vizita prim-ministrului bulgar Stamboliyski în România în ianuarie 1921. Viziuni istoriografice „Pe fundalul acestor mari probleme de interes mondial și european, se situau cu acuitate interesele particulare ale unor state mici şi mijlocii care, asemenea României, doreau să-şi apere fiinţa naţională şi unitatea lor statală! Aceste state luptau pe plan politic şi diplomatic pentru statuarea unor norme de conduită internaţională care să le îngăduie o dezvoltare pașnică, într-o atmosferă poluată încă de ideea forţei sau a amenințării cu forţa, în ciuda existenței Societății Națiunilor. Incontestabil că micile state burgheze care, ca şi România, căutau mijloace noi pentru a întări, pentru a consolida garanțiile incluse în tratatele de pace aveau puncte comune cu Marile Puteri burgheze aliate, semnatare ale tratatelor de pace. În ciuda acestei stări de fapt, ele nu doreau să-şi sacrifice interesele lor naționale vitale. În consecință, divergențele dintre aceste state şi marii lor aliați se manifestau uneori cu acuitate. Este suficient să ne referim, de pildă, la refuzul lor de a participa la intervenţia Poloniei împotriva Rusiei Sovietice în anul 1920.” Eliza Campus. Din politica externă a României, 1913–1947 z Compară obiectivele politicii externe ale României cu ale altor state mici și mijlocii din Europa. z Identifică instrumentele prin care țările mici și mijlocii încercau să-și apere interesele. Spațiul istoric z Enumeră cauzele ce au contribuit la aderarea României la această alianță. z Apreciază importanța constituirii organizației pentru România. Cehoslovacia România Iugoslavia Ungaria Bulgaria Uniunea Sovietică Polonia MICA ANTANTĂ 61 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Documentar „[...] Articolul I Fiecare dintre Înaltele Părţi Contractante se angajează să accepte în raporturile ei mutuale cu fiecare dintre celelalte şi cu începere din ziua punerii în vigoare a prezentei Convenţiuni definiţia agresiunii astfel cum a fost explicată în raportul Comitetului pentru chestiunile de securitate cu data de 24 mai 1933 (Raportul Politic) la Conferinţa pentru reducerea şi limitarea armamentelor, raport făcut în urma propunerii delegaţiunii sovietice. Articolul II În consecinţă, va fi recunoscut ca agresor într-un conflict internaţional, sub rezerva acordurilor în vigoare dintre părţile în conflict, statul care cel dintâi va fi comis una din acţiunile următoare: 1) declaraţiune de război unui alt stat; 2) invaziune prin forţele sale armate, chiar fără declaraţie de război, a teritoriului unui alt stat; 3) atac prin forţele sale terestre, navale sau aeriene, chiar fără declaraţie de război, al teritoriului, navelor sau al aeronavelor unui alt stat; 4) blocus naval al coastelor sau al porturilor unui alt stat; 5) sprijin dat bandelor armate care, formate pe teritoriul său, vor fi invadat teritoriul unui alt stat sau refuzul, cu toată cererea statului invadat, de a lua, pe propriul său teritoriu, toate măsurile în puterea lui pentru a lipsi zisele bande de orice ajutor sau protecţiune. Articolul III Nicio considerare de ordin politic, militar, economic sau alta nu va putea servi drept scuză sau justificare a agresiunii prevăzute la articolul II.” Convenţia de definire a agresiunii, 4 iulie 1933 z Explică necesitatea semnării acordului pentru România. z Apreciază importanța documentului pentru părțile semnatare. z Aplică prevederile tratatului într-o analiză a relațiilor Republicii Moldova cu vecinii. În octombrie 1920, relațiile cu Ungaria au fost restabilite și, deși existau progrese inițiale, politica revizionistă promovată de guvernul maghiar și propaganda ostilă României, desfășurată de revizioniștii unguri pe plan internațional, au afectat dezvoltarea relațiilor dintre cele două țări, instaurând o atmosferă de suspiciune reciprocă. O altă coordonată fundamentală a politicii externe a României a fost continuarea orientării tradiționale către Franța și Marea Britanie. La 10 iunie 1926 a fost semnat Tratatul de alianță dintre România și Franța, în care cele două țări s-au angajat să se consulte în cazul unui atac neprovocat, în vederea „salvgardării intereselor legitime naționale și menținerii ordinii stabilite prin tratatele de pace”. În aceeași direcție, de apărare a păcii și menținere a statu-quoului teritorial, a fost semnat Tratatul din 17 septembrie 1926 dintre România și Italia, prin care cele două state s-au angajat să se ajute reciproc în cazul unui atac neprovocat din partea unei terțe părți. Cu toate acestea, semnarea Tratatului de alianță între Italia și Ungaria în 5 aprilie 1927, care aducea în discuție revizuirea granițelor, și sprijinirea revizionismului horthist de către Mussolini au redus eficiența Tratatului româno-italian și, în cele din urmă, l-au invalidat în 1934. Primul tratat internațional care a interzis recurgerea la război pentru rezolvarea conflictelor internaționale a fost Pactul Briand–Kellogg semnat la 27 august 1928. Statele semnatare, inclusiv România, s-au angajat să rezolve problemele dintre ele exclusiv prin mijloace pașnice. Guvernul român a aderat la acest pact și a semnat Protocolul de la Moscova din 9 februarie 1929, prin care România, Uniunea Sovietică, Polonia, Estonia și Letonia s-au angajat să-l pună imediat în vigoare în relațiile reciproce. Oficializarea politicilor revanșarde și revizioniste ale Germaniei, după venirea naziștilor la putere în Germania în 1933, a încurajat și celelalte state revizioniste, în special Ungaria. În noua conjunctură geopolitică, România a susținut în mod hotărât crearea unui sistem de securitate colectivă în Europa, având ca obiective întărirea rolului Societății Națiunilor și consolidarea alianțelor existente, precum și formarea altora noi. Un promotor de seamă al acestei orientări politice a fost Nicolae Titulescu, care a îndeplinit funcția de ministru de externe al României în perioada 1932–1936. În februarie 1933, la Geneva, Nicolae Titulescu, Eduard Beneš și Bogoliub Jevtić, miniștrii de externe ai României, Cehoslovaciei și Iugoslaviei, au semnat Pactul de reorganizare a Micii Înțelegeri. Acest pact a creat un Consiliu Permanent, asistat de un Consiliu Economic, consolidând astfel această alianță cu caracter antirevizionist. La 3 iulie 1933, România a semnat, la Londra, Convenția de definire a agresiunii și a teritoriului, la care Nicolae Titulescu a avut o contribuție semnificativă. Acest document a consolidat situația internațională a României, întrucât a stabilit că teritoriul unui stat este acela asupra căruia statul respectiv exercită în fapt autoritatea. De asemenea, în efortul de consolidare a securității și a statu-quoului teritorial și pentru promovarea păcii generale, România a aderat la Pactul de neagresiune și conciliere semnat la Rio de Janeiro la 10 octombrie 1933. La 9 februarie 1934, prin Pactul semnat la Atena de către reprezentanții Greciei, României, Iugoslaviei și Turciei, a fost constituită Înțelegerea Balcanică. Această înțelegere a avut ca scop consolidarea 62 Unitatea II securității în regiune, eliminarea posibilelor tensiuni între statele balcanice și garantarea reciprocă a frontierelor. z Reflectă asupra relației de interdependență dintre forma de guvernare și politica externă a statelor. În anii 1936–1938, relațiile pe plan european s-au acutizat. Acțiunile agresive ale statelor revizioniste, precum ocuparea Etiopiei de către Italia și a zonei renane de către Germania, și politica conciliatoristă adoptată de guvernele Franței și Marii Britanii au avut consecințe negative asupra păcii mondiale. În anii 1938–1939, diplomația românească a depus eforturi să obțină garanții din partea Angliei și Franței, dar și să îmbunătățească relațiile cu URSS. În același timp a păstrat relațiile și cooperarea cu Germania. În vederea respingerii presiunilor diplomatice ale Germaniei, Regele Carol al II-lea a vizitat Londra (15–18 noiembrie 1938) și Paris (19–21 noiembrie 1938), pentru a solicita sprijin economic și politic. La întoarcerea spre țară, Carol al II-lea s-a oprit în Germania, unde la 24 noiembrie a avut convorbiri și cu Hitler. Regele României a propus intensificarea cooperării economice româno-germane și a sugerat ca Reichul să nu mai sprijine pretențiile revizioniste ale Ungariei, dar Führerul nu a dat un răspuns pozitiv. Diplomații români și germani au negociat și semnat la 23 martie 1939 Tratatul economic româno-german. Astfel, politica externă a României în perioada interbelică a urmărit să-și asigure securitatea, să consolideze cooperarea internațională și să contribuie la menținerea păcii într-o Europă marcată de schimbări și provocări și la asigurarea integrității teritoriale. Semnarea Pactului Molotov–Ribbentrop la 23 august 1939 a anulat aceste eforturi. La 1 septembrie 1939, Germania a atacat Polonia, act ce a marcat începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Întrunit la 6 septembrie 1939, Consiliul de Coroană de pe lângă regele României a hotărât neutralitatea, dar și manifestarea solidarității cu Polonia. z Numește trei succese diplomatice ale României în perioada democrației interbelice. z Identifică pericolele și riscurile asupra securității statului român. z Apreciază eforturile diplomației românești pentru păstrarea păcii în relațiile internaționale. Nicolae Titulescu – diplomat al păcii. Nicolae Titulescu a fost unul dintre cei mai străluciți diplomați ai României în perioada interbelică, marcând istoria diplomației internaționale prin pregătirea sa intelectuală și prestigiul său extern. În anul 1913, în calitate de deputat, Nicolae Titulescu a ținut un discurs impresionant în Adunarea Deputaților, marcând debutul său remarcabil în viața politică. În contextul Primului Război Mondial, în anul 1916, Titulescu a pledat pentru intrarea României în război alături de Antanta, susținând eliberarea teritoriilor locuite de români, precum Transilvania și Bucovina. N. Titulescu a participat la negociere, apoi a semnat la 4 iunie 1920 Tratatul de pace de la Trianon cu Ungaria, legându-și numele de unul dintre cele mai importante acte din istoria României. În același an a devenit reprezentant al României la Societatea Națiunilor, participând activ la toate sesiunile Adunării Generale și contribuind la elaborarea unor rezoluții importante. Spațiul istoric z Explică importanța constituirii Înțelegerii Balcanice pentru România. Grecia Bulgaria Turcia Iugoslavia România Ungaria Cehoslovacia Polonia URSS Albania M a r e a N e a g r ă M a r e a A d r i a t i c ă Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu şi Savel Rădulescu la ieşire din Camera Deputaţilor, 1935 Legendă: Statele membre ale Înțelegerii Balcanice ÎNȚELEGEREA BALCANICĂ Conferința miniștrilor Micii Înțelegeri de la Belgrad, 1932. De la stânga la dreapta: Eduard Beneš, ministrul cehoslovac de externe; Nicolae Titulescu, ministrul român de externe; și Bogoliub Jevtić, ministrul iugoslav de externe 63 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ În anul 1930, N. Titulescu a fost ales în funcția de președinte al Adunării Generale a Societății Națiunilor, fiind reales în 1931, consolidând astfel statutul României ca țară cu o politică externă activă și constructivă. Pe parcursul mandatului de ministru de externe (1932–1936), Titulescu și-a petrecut o mare parte a timpului în străinătate, a căutat să echilibreze politica externă a României, menținându-și angajamentul pentru securitatea colectivă și colaborarea cu Marile Puteri europene. El a avut un rol important în consolidarea relațiilor cu statele vecine, dezvoltând legături strânse cu Iugoslavia, Cehoslovacia și Polonia. De asemenea, a contribuit la normalizarea relațiilor cu Ungaria, Bulgaria și Uniunea Sovietică, promovând și alianța cu Franța, ca factor esențial în menținerea stabilității prin intermediul Sistemului de Tratate de la Versailles. În fața provocărilor internaționale, N. Titulescu a adoptat o diplomație preventivă pentru a evita situațiile în care România ar fi fost pusă în fața unui fapt împlinit. El a susținut politica de securitate colectivă și a încercat să încheie un pact de asistență mutuală cu Uniunea Sovietică pentru a contracara agresiunile revizioniste ale altor state europene. În contextul politic internațional tensionat, N. Titulescu a reacționat ferm la evenimentele care puneau în pericol pacea în Europa, cum ar fi ocupația Renaniei de către Germania și izbucnirea războiului civil în Spania. În ciuda recunoașterii sale internaționale ca diplomat cu o viziune amplă și personalitate remarcabilă, el s-a confruntat cu critici și opoziție din partea unor cercuri politice și forțe revizioniste. În țară, presa de dreapta și extrema dreaptă au cerut vehement demisia sa, acuzându-l că slujește interese străine. Pe fundalul conspirațiilor politice, în special în urma acțiunii prim-ministrului Gheorghe Tătărescu de a-și depune mandatul, în anul 1936 Nicolae Titulescu a fost înlocuit în funcția de ministru de externe de Victor Antonescu. Această schimbare a marcat sfârșitul unei etape importante din istoria diplomației românești și restrângerea rolului României în politica internațională. z Descrie cariera diplomatică a personalității. z Apreciază prin trei argumente rolul istoric al personalității lui Nicolae Titulescu în păstrarea păcii și securității colective. Timbru poștal emis de Poșta Română cu ocazia centenarului Tratatului de la Trianon z Apreciază aportul diplomatului Nicolae Titulescu la negocierea și semnarea Tratatului de la Trianon. Mărturiile contemporanilor „ […] Societatea Națiunilor este o asociație de state, ceea ce înseamnă că, atunci când criza lovește pe rând pe membrii săi, este normal ca, înainte de a acționa ca o colectivitate, aceștia din urmă să dorească să se sfătuiască între ei pentru a ști dacă drumul pe care se vor angaja este într-adevăr cel care duce la salvare.” Extras din discursul lui Nicolae Titulescu la ședința de închidere a celei de-a XII-a Sesiune ordinară a Adunării Societății Națiunilor, în N. Titulescu. Pledoarii pentru pace, București, 1996, p. 317 z Definește misiunea Societății Națiunilor. z Exprimă-ți opinia referitoare la necesitatea consultărilor dintre state în timpuri de criză. Activitate independentă 1. Demonstrează că guvernele României în perioada interbelică au promovat o politică externă de apărare a intereselor naționale ale țării, selectând trei enunțuri din textul temei. 2.Clasifică alianțele semnate de România în perioada interbelică după cum urmează – bilaterale, tri- și multilaterale. Activitate în echipă 3.Proiectați o discuție diplomatică pe marginea unui acord încheiat de România cu alte state (Mica Înțelegere). 4.Organizați discuția cu colegii/diplomații țărilor semnatare. 5.Realizați Jocul de rol – Semnarea tratatului. Formulare de concluzii 6.Alcătuiește rezumatul temei în care vei include principalele idei și concluzii. 7.Emite judecăți de valoare cu referință la rolul personalității în istorie. Sugestie de temă pentru acasă 8.Realizează o prezentare tematică: România și alianțele create. 9.Elaborează un eseu pe tema: Nicolae Titulescu – diplomat al păcii. Consolidare și reflecție 64 Unitatea II Relațiile româno-sovietice în perioada interbelică „Iară atunci când organele ruseşti au început să pună la îndoială drepturile României asupra Basarabiei, nu ne-am pierdut răbdarea, nu am devenit insolenți faţă cu o puternică invazie, ci am răsfoit cărţi, ne-am folosit de munca altora, am adunat dovezi şi am arătat că poporul român niciodată nu a renunţat la drepturile sale asupra Basarabiei şi că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunţa.” Mihai Eminescu, 30 aprilie 1878 z Exprimă-ți opinia dacă afirmațiile marelui poet erau actuale în perioada interbelică. Argumentează. 1 noiembrie 1920 – publicarea Declarației guvernului sovietic de contestare a Tratatului de la Paris. 9 aprilie–19 mai 1922 – Conferința de la Genova. 27 martie–2 aprilie 1924 – Conferința româno-sovietică de la Viena. 29 iulie 1924 – crearea RASSM. 9 februarie 1929 – semnarea Protocolului de la Moscova. 26 iulie 1936 – parafarea Pactului de asistență mutuală între România și Uniunea Sovietică. 23 august 1939 – semnarea Pactului Ribbentrop–Molotov. Însărcinat cu afaceri - diplomat care reprezintă guvernul său pe lângă un șef de stat străin, în absența sau în locul ambasadorului. Protocol – document diplomatic cu valoarea unui acord internațional, care cuprinde hotărârile luate la o conferință internațională. Tezaur de stat – totalitatea bunurilor de care dispune statul la un moment dat. Locul unde se păstrează depozitele de metale prețioase, bani sau efecte ale statului sau ale unei bănci; vistierie. Patrimoniu spiritual rezultat din munca culturală desfășurată de-a lungul veacurilor. 14 Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric Declanșarea conflictului diplomatic. În urma realizării statului național unitar român, poziția României pe arena internațională s-a consolidat. Cu toate acestea, situația geopolitică a României era foarte complicată, pericolele nu au dispărut, trei dintre vecini – Ungaria, Rusia Sovietică și Bulgaria – aveau revendicări teritoriale față de România. Relațiile cu Rusia Sovietică s-au deteriorat încă în timpul Primului Război Mondial, în ianuarie 1918, după intervenția Armatei Române în Basarabia la cererea Sfatului Țării pentru a menține ordinea în Republica Democratică Moldovenească. Disensiunile diplomatice au început la 13/26 ianuarie 1918, când guvernul bolșevic a trimis celui român o notă prin care anunța: „1. Toate relațiile diplomatice cu România încetează. Legația română și, în general, toți reprezentanții autorităților române se expulzează pe cea mai scurtă cale dincolo de frontieră. 2. Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român. 3. (Dmitri) Șcerbaciov, fostul comandant-șef al Frontului Român, care s-a ridicat împotriva revoluției, este declarat dușman al poporului și pus în afara Legii”. Situația s-a agravat după adoptarea Declarației de Unire a Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. Prin Declarația din 5/18 aprilie 1918, guvernul sovietic preciza că nu recunoștea actul Unirii Basarabiei cu România. În acest mod, Puterea sovietică și-a atribuit, în mod nelegitim, „dreptul” asupra teritoriului dintre Nistru și Prut. În situația creată, poziția României a fost expusă de prim-ministrul român Alexandru Vaida-Voevod, care a afirmat că Gheorghi Cicerin și Maxim Litvinov Unitatea I I Maxim Litvinov și Nicolae Titulescu în timpul întâlnirii de la Montreux, iunie 1936 z Apreciază eforturile diplomaților de a ajunge la un acord româno-sovietic. 65 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ România nu se află în stare de război cu Rusia și că nu va săvârși nicio agresiune împotriva acesteia, dar își va apăra granițele sale. De asemenea, premierul român a menționat că problema Basarabiei a fost definitiv rezolvată în martie 1918. z Identifică cauzele ruperii relațiilor diplomatice dintre România și Rusia Sovietică. z Explică dacă pot fi justificate pretențiile Rusiei sovietice față de România în privința Basarabiei. Discuții și negocieri diplomatice. La Copenhaga, în zilele de 9– 14 februarie 1920, s-au dus tratative între D. Ciotori, însărcinat cu afaceri ale României, și M. Litvinov, reprezentantul Rusiei Sovietice. Delegatul român a propus ca la conferința care avea loc să figureze pe ordinea zilei două chestiuni de bază: recunoașterea oficială de către guvernul sovietic a intrării Basarabiei în componența României și restituirea tezaurului. Drept urmare a acestor discuții, la 24 februarie 1920, Gh. Cicerin, comisarul pentru afacerile străine al Rusiei Sovietice, a accentuat într-o telegramă că este dispus să negocieze orice problemă. Semnarea Tratatului de la Paris (28 octombrie 1920) de către Anglia, Franța, Italia și Japonia, prin care României i se recunoșteau drepturile asupra Basarabiei, a fost un eșec politic pentru Republica Sovietică Socialistă Federativă Rusă, deoarece chestiunea hotarului a fost discutată fără ea. La 1 noiembrie 1920, guvernul sovietic a dat publicității o declarație prin care contesta valabilitatea Tratatului din 28 octombrie 1920, precum și Actul Unirii Basarabiei cu România, din 27 martie 1918. În replică, la 10 noiembrie, guvernul român și-a reafirmat poziția și a menționat că Unirea Basarabiei cu România era o chestiune definitiv închisă, realizată prin voința populației și confirmată prin tratate internaționale. În cadrul Conferinței de la Geneva din 10 aprilie–19 mai 1922, șeful delegației române, Ion I.C. Brătianu, a propus ca normalizarea raporturilor dintre România și Rusia Sovietică să aibă la bază următoarele principii: recunoașterea de către Rusia Sovietică a puterii suverane a statului român asupra teritoriului său; netolerarea pe teritoriul celor două state a organizării unor bande înarmate ce ar pregăti acțiuni ostile contra celuilalt stat; restituirea integrală de către guvernul sovietic a tezaurului confiscat. În ședința din 17 mai 1922, Gh. Cicerin a menționat că pentru Rusia Sovietică respectarea statu-quoului dintre RSS Ucraineană și România nu echivalează deloc cu recunoașterea statu-quoului teritorial actual al României și cu recunoașterea ocupării prezente a Basarabiei de către România. Astfel, negocierile s-au întrerupt, Rusia nerecunoscând integritatea teritorială a României. După multiple negocieri, s-a convenit organizarea unei conferințe româno-sovietice la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924). Deși obiectivul conferinței l-a constituit problema reluării „relațiilor normale dintre cele două țări”, Uniunea Sovietică a folosit-o pentru a-și impune propriile poziții și idei propagandistice precum organizarea unui plebiscit în Basarabia. Partea română și-a reafirmat punctul de vedere – tratativele trebuie să pornească de la principiul respectării statu-quoului teritorial. Conferința româno-sovietică de la Viena a eșuat. La 29 iulie 1924, Biroul Politic al PC(b) din Uniunea Sovietică a adoptat hotărârea cu privire la crearea RASS Moldovenești, în cadrul RSS Ucrainene. Se preconiza ca hotarul de vest al noii republici să fie pe râul Prut, ceea ce demonstra intenția URSS de a anexa Basarabia. Documentar „3. Guvernul URSS recunoaște că, în virtutea diferitelor sale obligații de asistență, trupele sovietice nu vor putea trece niciodată Nistrul fără o cerere formală în acest sens din partea Guvernului Regal al României, la fel cum Guvernul Regal al României recunoaște că trupele române nu vor putea trece niciodată Nistrul în URSS fără o cerere formală a Guvernului URSS.” Protocolul întocmit de N. Titulescu și M. Litvinov privind Pactul de asistență mutuală româno-sovietic, 21 iulie 1936 z Demonstrează că documentul conține prevederi ce garantau frontierele și pacea dintre state. Viziuni istoriografice „Pentru cei mai mulţi dintre români, Tezaurul înseamnă aurul Băncii Naţionale a României. Şi totuşi, acesta reprezenta mai puţin de o zecime din valoarea bunurilor evacuate în Rusia în 1916 şi 1917. Românii au expediat atunci tezaurele Băncii Naţionale şi ale Casei de Depozite şi Consemnaţiuni, ale băncilor private şi ale instituţiilor publice, bijuteriile Coroanei, cele mai importante obiecte de artă din muzee şi colecţiile private, odoarele mănăstireşti, colecţiile numismatice, arhivele statului, arhivele diplomatice, manuscrisele, cărţile rare, în fine, tot ce reprezenta, ca patrimoniu, identitatea naţiunii române, începând cu secolul al XVI-lea. Pentru români, rezolvarea problemei Tezaurului ar duce la îmbunătăţirea relaţiei bilaterale. Pentru ruşi, îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale ar duce la rezolvarea problemei Tezaurului. …La Moscova se crede că rezolvarea problemei Tezaurului nu va duce la rezolvarea celorlalte neînţelegeri între cele două ţări, deci gestul de bunăvoinţă ar fi inutil.“ Marian Voicu. Tezaurul României de la Moscova z Apreciază valoarea tezaurului evacuat la Moscova pentru România. z Exprimă-ți opinia referitoare la cauzele nerezolvării problemei tezaurului. 66 Unitatea II În presa sovietică a fost declanșată o campanie de discreditare a României. În localitățile Nicolaevca (11 septembrie 1924) și Tatarbunar (15 septembrie 1924) au fost organizate revolte, URSS argumentând propagandistic că ar fi cauzate de „exploatarea burghezo-moșierească“ din România Regală. Statul român a reacționat prompt și a stopat insurecția. La 27 august 1928 a avut loc semnarea Pactului Briand–Kellogg, conform căruia războiul era exclus ca metodă de rezolvare a litigiilor dintre state. La 9 februarie 1929 a fost semnat Protocolul de la Moscova, o extindere regională a Pactului Briand–Kellog, prin care Letonia, Polonia, România și URSS se angajau să respecte prevederile Pactului Briand–Kellogg în raporturile dintre ele, însă în problema Basarabiei atitudinea Moscovei a rămas neschimbată. La finele anului 1931 și începutul lui 1932, în spiritul Pactului Briand–Kellogg, la Riga, între guvernele României și URSS au avut loc tratative privind încheierea unui pact de neagresiune între cele două țări. Reprezentantul român Mihail Sturdza a cerut excluderea dintr-un eventual document a oricărei mențiuni privind existența unui litigiu teritorial între cele două state. La rândul său, delegatul sovietic B.S. Stomoniakov a precizat că Uniunea Sovietică nu va încheia niciodată un pact de neagresiune cu România care să conțină termenii integritate, inviolabilitate, suveranitate. În urma acestei afirmații, tratativele s-au întrerupt. O ameliorare a relațiilor româno-sovietice s-a produs la 9 iunie 1934, când, la Geneva, a avut loc un schimb public de scrisori între N. Titulescu și M. Litvinov, care menționa reluarea raporturilor. Cei doi miniștri au confirmat un acord, care consemna că au convenit asupra următoarelor prevederi: guvernele României și Uniunii Sovietice își garantează mutual plinul și întregul respect al suveranității reciproce și abținerea de la orice imixtiune, directă sau indirectă, în afacerile interne și în dezvoltarea fiecăruia dintre state și în special a oricărei agitațiuni, propagandă și a oricărui fel de intervențiuni sau de sprijin al acestora. În vara anului 1934 a avut loc o conferință româno-sovietică privind dezvoltarea relațiilor economice. În 1935, România a ridicat orice prohibiție aplicată importului, antrepozitării sau tranzitului mărfurilor din URSS. Au fost recunoscute drepturile de proprietate pe care supușii sovietici le aveau în România. În 1935 a fost reconstruit podul dintre Tighina și Tiraspol, facilitându-se transportul de pasageri și mărfuri. N. Titulescu a sprijinit diplomatic Uniunea Sovietică în vederea aderării la Liga Națiunilor (15 septembrie 1934), fapt prin care se obliga să respecte integritatea teritorială a statelor membre. La 21 iulie 1936, la Montreux, N. Titulescu și M. Litvinov au convenit asupra unui protocol de asistență mutuală între cele două state, care prevedea și hotarul dintre ele, acesta fiind pe râul Nistru. La 26 iulie 1936, acest protocol a fost parafat. Din cauza tergiversărilor lui Litvinov și a demiterii lui Titulescu, acest protocol a rămas doar în faza de proiect. În continuare relațiile româno-sovietice s-au deteriorat treptat până la ruperea lor completă. Apropierea Uniunii Sovietice de Germania, negocierile în vederea semnării unui tratat, înlocuirea lui M. Litvinov cu V. Molotov, cu viziuni progermane, semnarea Pactului Ribbentrop–Molotov la 23 august 1939 au dus în cele din urmă la anexarea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herța de către Uniunea Sovietică la 28 iunie 1940. z Identifică trei etape în evoluția relațiilor diplomatice dintre România și URSS. z Menționează argumentele evocate de diplomați referitoare la chestiunea Basarabiei. Activitate independentă 1. Studiază textul utilizând Tehnica SQ3R Survey: Parcurge rapid textul pentru a crea o imagine de ansamblu. Questions: Pune-ți întrebări; în funcție de obiectivul tău (de exemplu, pentru a rezolva o sarcină), cum te ajută? De asemenea, pune întrebări: cine?, ce?, unde?, când?, cum?. Read: Citește textul din nou, într-un mod concentrat și destul de rapid. Recite: Testează‐ți memoria – relatează cele memorate, nu-ți face griji dacă nu-ți poți aminti prea multe detalii. Review: Recitește textul luând notițe. Folosește propriile cuvinte. Activitate în echipă 2.Elaborați împreună cu un coleg/colegă un reportaj (video, audio sau textual) despre un eveniment relatat în temă. 3.Prezentați reportajul colegilor de clasă. Formulare de concluzii 4.Extrage 3 idei esențiale din textul temei. Formulează o concluzie. 5.Argumentează interdependența dintre recunoașterea unirii Basarabiei cu România la Conferința de Pace de la Paris și înrăutățirea relațiilor cu URSS. Sugestie de temă pentru acasă 6.Elaborează un discurs pe tema: Problema Basarabiei în relațiile româno-sovietice. 7.Realizează o minicercetare istorică: Diferende și litigii între România și URSS — adevăr istoric, propagandă, decizii. Consolidare și reflecție 67 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Pactul Ribbentrop–Molotov și impactul lui asupra destinului popoarelor din Europa „Subliniind că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din RASSM (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS, încălcând chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 «Legea URSS cu privire la formarea RSS Moldoveneşti unionale», iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 «Decretul cu privire la stabilirea graniţei între RSS Ucraineană şi RSSM», acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la URSS.” Extras din Declarația de independență a Republicii Moldova, 27 august 1991 z Argumentează nulitatea Protocolului adițional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop, utilizând dovezile din sursă. 23 august 1939 – semnarea Pactului sovieto-german de neagresiune. 1 septembrie 1939 – invadarea Poloniei de către Germania. Declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial. 17 septembrie 1939 – atacarea Poloniei de către URSS. 30 noiembrie 1939 – 13 martie 1940 – Războiul sovieto-finlandez. 28 iunie 1940 – ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herța. 17 iulie 1940 – invadarea țărilor baltice de către URSS. Linia Mannerheim – complexul de fortificaţii finlandez pe 100 km de front, între Golful Finic şi lacul Ladoga, de-a lungul Istmului Karelian. Pact – tratat internațional, bilateral sau multilateral, încheiat în special în scopul menținerii păcii sau al colaborării. Pact de neagresiune – tratat prin care două sau mai multe state se obligă să nu întreprindă nicio acțiune armată între ele. Protocol adițional secret – document cu valoarea unui acord internațional, semnat cu scopul completării unui tratat internațional cu prevederi și angajamente de împărțire a sferelor de influență și a teritoriilor, și care nu este prezentat opiniei publice, fiind ținut în secret. 15 Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric Unitatea I I Semnarea Pactului sovieto-german de neagresiune. După dezmembrarea Cehoslovaciei, următorul obiectiv al Germaniei era Polonia. Însă Marea Britanie şi Franţa au refuzat să mai negocieze cedări teritoriale Germaniei, de aceea au purtat negocieri cu URSS pentru a încheia un Pact de asistenţă mutuală şi o Convenţie militară, în speranţa că astfel se vor opune pericolului nazist. În același timp, pentru a-şi atinge obiectivele din vestul Europei, Germania avea nevoie de încheierea unei alianţe temporare cu URSS. La 14 august 1939, ministru de externe german, J. von Ribbentrop, a anunţat Kremlinul că Germania dorea semnarea unui Pact de neagresiune. La ședința Biroului Politic al PC al URSS, din 19 august, Stalin a expus opinia că dacă URSS va accepta propunerea Germaniei, aceasta va ataca Polonia, iar implicarea Franţei şi Angliei în acest război va deveni inevitabilă. În aceste condiţii, URSS avea mari şanse să rămână în afara conflictului şi spera la o intrare ulterioară avantajoasă în război. În aceeași zi, URSS a remis un răspuns părții germane, condiționând semnarea Pactului de semnarea unui protocol secret ca parte integrantă a Pactului. Acest fapt a demonstrat că iniţiativa elaborării şi semnării Protocolului adiţional secret a aparţinut Uniunii Sovietice. Mărturiile contemporanilor „Acest pact permite nu numai înlăturarea pericolului unui război cu Germania; el reduce spațiul unor eventuale confruntări militare în Europa și, în felul acesta, servește cauzei păcii generale; el trebuie să ne asigure posibilități noi de creștere a forțelor, de consolidare a pozițiilor noastre, extinderea continuă a influenței Uniunii Sovietice asupra dezvoltării internaționale.” (V. Molotov, șeful guvernului și comisar al afacerilor externe al URSS) z Analizează opinia lui Molotov despre importanța semnării pactului pentru URSS și pentru întreaga lume. z Expune-ți opinia proprie referitoare la adevăratele scopuri ale încheierii acestui pact. 68 Unitatea II La 21 august 1939, în urma a două luni de discuţii purtate de delegaţii militari englezi şi francezi la Moscova, s-a anunţat că URSS poartă negocieri pe aceeaşi temă cu Germania. Pactul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică, cunoscut și ca Pactul Ribbentrop–Molotov, a fost semnat la 23 august 1939, la Moscova, de către miniştri de externe german şi sovietic – Joachim von Ribbentrop şi Veaceslav Molotov, pe o perioadă de zece ani. În tratat era stipulată obligaţia ambelor ţări de a se abţine de la violenţă, de la acţiuni agresive şi orice atac una împotriva alteia. Articolul 4 sublinia faptul că niciuna dintre părţile contractante nu va participa la vreo grupare de puteri, care, direct sau indirect, ar fi îndreptată împotriva celeilalte părţi. z Descrie contextul semnării Pactului de neagresiune. z Identifică principalele prevederi ale pactului. Protocolul adiţional secret reflecta sensul real al înţelegerii germano-sovietice, exprimând exact scopurile anexioniste ale celor doi dictatori. Prin acest document, Stalin şi Hitler recroiau harta Europei de Est şi delimitau cele două zone de influenţă: sovietică şi germană, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, convenind asupra „unor transformări teritoriale şi politice” în Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia şi România. Polonia urma să fie separată pe linia fluviilor Narew–Vistula–San. Prin Articolul 3 al Protocolului adiţional secret al Pactului Molotov–Ribbentrop, URSS își manifesta interesul pentru Basarabia, iar Germania dezinteresul pentru acest teritoriu. La 31 august 1939, Sovietul Suprem al URSS a ratificat Pactul Ribbentrop–Molotov. Efectul cel mai important al Pactului a fost provocarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Hitler având certitudinea că nu va fi nevoit să lupte pe două fronturi, fiindu-i asigurată neutralitatea URSS-ului. Germania îşi putea concentra marea parte a forţelor armate la Vest, pentru a declanşa Blitzkrieg-ul asupra Franţei şi Angliei. URSS s-a asigurat că nu va fi implicată imediat într-un eventual conflict european, având timp să se pregătească de război. La 24 august 1939, preşedintele SUA a sugerat trei căi concrete de soluţionare a diferendului germano-polonez: iniţierea de negocieri directe între cele două state, arbitrajul sau concilierea sub auspiciile unei a treia părţi. Deşi Polonia s-a declarat de acord cu ultima soluţie, iar Marea Britanie a dat un semnal clar că nu mai este dispusă să cedeze în faţa cererilor Germaniei, Führerul a solicitat ambasadorului britanic la Berlin, la 25 august, „mână liberă” în Polonia. La 29 august 1939, cancelarul german a cerut – ca și în crizele austriacă şi cehoslovacă – sosirea unui plenipotenţiar polonez la Berlin în termen de 24 de ore. Răspunsul Varşoviei a fost mobilizarea parţială a armatei la 30 august. Pentru rezolvarea crizei, la 31 august 1939, Berlinul a propus Poloniei 16 puncte „moderate”, dar documentul n-a fost remis Varşoviei, pentru că între cele două capitale comunicarea fusese deja întreruptă. z Enumeră sferele de interes ale fiecărui stat semnatar al Protocolului adițional secret. z Demonstrează argumentat că Germania nu era dispusă să negocieze în chestiunea Poloniei. Invadarea Poloniei. La 1 septembrie 1939, Armata Germană a invadat Polonia, dezlănțuindu-se cel de-Al Doilea Război Mondial. La 3 septembrie, Marea Britanie și Franța, aliatele Poloniei, au declarat Documentar „Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul german şi URSS, plenipotenţiarii semnatari din partea celor două părţi au discutat, în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale, problema delimitării sferelor lor respective de interes în Europa Răsăriteană. Aceste convorbiri au dus la următorul rezultat: 1. În cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor aparţinând Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât și ale URSS. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele părţi. 2. În cazul unor transformări teritoriale şi politice ale teritoriilor aparţinând statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât şi ale URSS vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narew, Vistula şi San. Problema dacă în interesele ambelor părţi ar fi de dorit menţinerea unui stat polonez independent şi a modului în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi soluţionată definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz, ambele guverne «vor rezolva» această problemă pe calea unor înţelegeri prieteneşti. 3. În privinţa Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii. 4. Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret.” Protocolul adiţional secret, 23 august 1939 z Enumeră obiectivele urmărite de fiecare stat semnatar al documentului. Parada comună a trupelor sovietice și germane, Brest, 22 septembrie 1939 69 DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN PERIOADA INTERBELICĂ război Germaniei. În același timp, URSS pregătea opinia publică de o viitoare campanie în Polonia. La 4 septembrie 1939, în ziarul „Pravda” A.A. Jdanov, șeful Direcției Propagandă și Agitație a CC al PC(b) vorbea despre asuprirea minorităților naționale ucrainene și bieloruse din Polonia. Motivând că Polonia n-a putut face față atacului Germaniei și nu mai putea oferi siguranță cetățenilor săi, guvernul sovietic a anunțat că va interveni pentru a-i apăra pe ucrainenii și bielorușii care locuiau în părțile estice ale Poloniei. La 17 septembrie, în conformitate cu Articolul 2 al Protocolului adițional secret, Polonia a fost atacată din partea de est de către Armata Roșie. Invazia s-a încheiat la 6 octombrie 1939 cu împărțirea și anexarea totală a Poloniei. La 22 septembrie 1939, Armata Roșie și Armata celui de-Al Treilea Reich au organizat o paradă comună. La 27 septembrie 1939, URSS și Germania au semnat Tratatul de amiciție și frontieră. În urma ocupării și împărțirii Poloniei, URSS-ului i-a revenit un teritoriu de 196 mii km2 și circa 13 mil. de oameni. Teritoriile ocupate de URSS au fost împărțite între RSS Ucraineană și RSS Belarusă, în care populația a fost supusă acelorași măsuri represive ca și în întreaga URSS, inclusiv deportarea. z Explică motivul adevărat al invadării Poloniei de URSS. z Compară situația din 1939 cu etapa actuală și evenimentele din 2014- 2024 din vecinătatea noastră estică. Războiul sovieto-finlandez. La 31 octombrie 1939, V. Molotov a făcut publice pretențiile URSS-ului față de Finlanda, propunând încheierea unui acord de ajutor reciproc între Uniunea Sovietică și Finlanda, prin care Finlanda să ofere dreptul URSS de a construi baze militare pe teritoriul ei, ar modifica granița pe Istmul Karelian și ar ceda unele insule din Golful Finlandez în schimbul compensării în altă regiune. Însă finlandezii au refuzat încheierea acordului. La 26 noiembrie 1939, sovieticii au înscenat un „incident”, bombardând localitatea de frontieră Mainila. Reprezentantul Finlandei la Moscova, Yrjö-Koskinen, a fost convocat la Kremlin, unde V. Molotov l-a anunţat că forţele finlandeze au atacat baza sovietică, fiind omorâți soldaţi sovietici. Ministrul sovietic a solicitat ca finlandezii să-și ceară scuze și să-și retragă forțele armate la 20–25 km depărtare de frontieră. La 28 octombrie 1939, URSS a anunţat că denunţă tratatul cu Finlanda, deoarece aceasta punea în pericol Leningradul. La 30 noiembrie 1939, URSS a atacat Finlanda, declanșând Războiul sovieto-finlandez (numit și Războiul de iarnă), care a durat până la 13 martie 1940. Atacul Armatei Roșii a fost oprit la Linia Mannerheim. Trupele finlandeze, fiind echipate corespunzător și bine pregătite pentru o luptă pe schiuri, în teritoriu împădurit, au zădărnicit planurile sovieticilor, deși aceștia îi depășeau numeric. La 14 decembrie 1939, pentru agresiunea împotriva Finlandei, URSS a fost exclusă din Liga Națiunilor. După Bătălia de la Suomussalmi din ianuarie 1940, soldată cu înfrângerea sovieticilor, URSS a hotărât iniţierea unei ofensive puternice în Istmul Karelian. Trupele sovietice, conduse de mareşalul S.K. Timoşenko, au reușit să treacă de Linia Mannerheim, iar Armata Finlandeză a fost înfrântă. La 12 martie 1940, la Moscova a fost semnat Tratatul de pace cu Finlanda, numit și Tratatul Paasikivi–Voroșilov, prin care Finlanda a fost obligată să cedeze 10% din teritoriu (Karelia, orașul Viipuri, Vâborg), o parte a raionului Salla, Peninsula Kalasta, partea finlandeză a peninsulei Râbacii, insulele din Golful Finic (SuurPoster propagandistic sovietic, 1939. Inscripție: Datoria noastră sfântă este de a da o mână de ajutor popoarelor Ucrainei de Vest și Bielorusiei de Vest! Viziuni istoriografice „Instaurarea guvernării comuniste (28 iunie 1940) a fost marcată de instituirea regimului totalitar, care anula practicile democratice şi monopoliza toate domeniile: politic, economic, social. O luptă înverşunată s-a dat împotriva disidenţei politice, iar represaliile sistematice sau periodice au devenit o formă a politicii interne. Pentru a fortifica regimul nedemocratic, a fost organizată la cel mai înalt nivel ideologizarea şi politizarea totală a societăţii. Întregul sistem trebuia să contribuie la crearea omului sovietic, care ar fi avut o conştiinţă sovietică, fiind supus şi dedicat totalmente noului sistem. Iar pentru ca procesele de cultură, identitate şi politică să se desfăşoare în unison, trebuia să fie reinterpretată identitatea naţională și rescrisă istoria.” L. Noroc, S. Balan, Consecințele Pactului Ribbentrop-Molotov asupra politicii identitare din RSSM z Selectează cel puțin trei consecințe pentru Basarabia ale aplicării Protocolului secret al Pactului. z Demonstrează că aceste consecințe se resimt și astăzi. 70 Unitatea II saari, Tytärsaari, Lavansaari și Seiskari), peninsula Hangö fiind cedată URSS-ului prin concesionare pentru treizeci de ani, iar insulele Aland urmând a fi demilitarizate, și circa 1/10 din întreprinderi industriale. URSS îi restituia Finlandei oraşul Petsamo. Guvernul lui Risto Ryti a fost nevoit să încheie o pace defavorabilă statului său, însă a putut menține independenţa şi instituţiile democratice. z Numește consecințele Războiului de iarnă pentru fiecare dintre părțile implicate. Țările baltice, conform Protocolului secret, au fost obiectul negocierilor între URSS și Germania, fiind stipulat faptul că Letonia și Estonia constituiau sfera de interes a URSS-ului, iar Lituania se afla în sfera de interes a ambelor state semnatare. Utilizând metode propagandistice și presiunea diplomatică asupra celor trei țări baltice, URSS le-a forțat să încheie tratate de asistență reciprocă, prin care acceptau stabilirea unor baze militare sovietice pe teritoriul Estoniei. Astfel de tratate au fost semnate la 28 septembrie 1939 de către Estonia, iar pe 5 şi pe 10 octombrie 1939 – de către Letonia şi Lituania. În cele trei state staţionau trupe sovietice. În vara lui 1940, URSS a dus o acțiune largă de denigrare a celor trei guverne, care ar fi recurs la provocări în relațiile cu unitățile Armatei Roșii, aflate pe teritoriul Estoniei, Letoniei și Lituaniei. La 17 iulie 1940, țările baltice au fost invadate de Armata Roșie. La 21 iulie 1940, au fost proclamate Republica Sovietică Socialistă Lituaniană, Republica Sovietică Socialistă Letonă și Republica Sovietică Socialistă Estonă, guvernele-marionetă ale cărora au declarat că doresc să devină parte a URSS-ului. Sovietul Suprem al URSS a admis cererile lor la 3, 5 și 6 august 1940. Ca și în cazul teritoriilor ocupate din Polonia de Est, în țările baltice au fost aplicate politicile social-economice și ideologico-culturale ale statului totalitar sovietic (colectivizarea, deportarea, intimidarea, rusificarea etc.). z Elucidează evenimente și fapte istorice ce demonstrează politica externă agresivă a URSS. Ocuparea Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului Herța. Doar la câteva zile după terminarea Războiului sovieto-finlandez, Moscova a redeschis problema Basarabiei. La 29 martie 1940, în cuvântarea rostită în cadrul sesiunii a VI-a a Sovietului Suprem al URSS, V. Molotov amintea că Uniunea Sovietică nu avea un pact de neagresiune cu România, explicând aceasta prin existența chestiunii Basarabiei și nerecunoașterea Basarabiei drept parte a României. La 26 iunie 1940, guvernul URSS a înaintat Regatului României o notă ultimativă prin ambasadorul român la Moscova, Gh. Davidescu, prin care se cerea ca România să „înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia” și să-i transmită partea de nord a Bucovinei. Guvernul român a fost somat că, în cazul lipsei unui răspuns afirmativ la 27 iunie, „atacul va fi lansat în seara următoare”. După a doua notă ultimativă, rămasă fără sprijin occidental, deoarece Marea Britanie lupta cu Germania, iar Franța, la 22 iunie 1940, capitulase, Italia și Germania optau pentru satisfacerea cerințelor sovietice pentru evitarea unui război cu URSS, România a fost obligată să cedeze. La 28 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța. Consecințele aplicării Protocolului secret au fost tragice și dezastruoase pentru populația Basarabiei și nordului Bucovinei (deznaționalizare, rusificare, ideologizare sovietică, distrugerea simbolurilor credinței, deportări, foamete organizată, colectivizare etc.). z Explică consecințele Protocolului adițional secret pentru Basarabia. La 23 iulie 1990, Sovietul Suprem al Republicii Moldova a condamnat Pactul Ribbentrop–Molotov şi Protocolul secret al acelui pact. La Conferința Internațională „Pactul Molotov–Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia”, desfășurată la Chișinău, între 26 și 28 iunie 1991, au fost prezentate consecințele tragice ale aplicării pactului, care a fost declarat nul și neavenit. Aceeași hotărâre a fost adoptată de Parlamentul Republicii Moldova. În 2019, Parlamentul European a votat adoptarea unei rezoluții prin care UE a condamnat Pactul Ribbentrop–Molotov încheiat între URSS și Germania nazistă. Activitate independentă 1. Explică de ce părţile semnatare au ţinut în secret Protocolul adiţional. 2.Exprimă-ţi atitudinea faţă de împărţirea teritoriului Poloniei fără a ţine cont de voinţa populaţiei. Activitate în echipă 3.Elaborați un poster, în care veți arăta consecințele aplicării Protocolului adițional secret pe domenii: politic, economic, social, cultural. Formulare de concluzii 4.Apreciază consecinţele Pactului Ribbentrop–Molotov asupra popoarelor din estul Europei. 5.Estimează consecinţele Pactului Ribbentrop–Molotov asupra României și Basarabiei, în special. Sugestie de temă pentru acasă 6.Elaborează un eseu structurat cu titlul: Pactul Ribbentrop-Molotov — tragedia țărilor din Europa de Est. Consolidare și reflecție 73 POLITICĂ, ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Caracteristici generale şi specifice ale regimurilor politice din perioada interbelică 16 Politică, economie şi societate în perioada interbelică Unitatea III „Democraţia este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor.” Abraham Lincoln „Încălcarea drepturilor culturale ale minorităților distruge la fel de mult materialul moral al societății ca și încălcarea drepturilor civile.” Joshua A. Fishman z Comentează afirmațiile. 7 noiembrie 1917 – lovitura de stat bolşevică (Revoluţia din octombrie). 1918 – adoptarea Amendamentului al XIX-lea al Constituției SUA. 1922 – marșul fasciștilor spre Roma. 1926 – lovitura de stat a generalului J. Pilsudski. 1928 – reforma electorală în Marea Britanie. 1932 – alegerile parlamentare în Germania, victoria naziștilor. 30 ianuarie 1933 - numirea lui Hitler în funcția de cancelar. 1937–1938 – apogeul „Marii Terori” în URSS. Jurnal istoric Timp istoric Democraţia a triumfat după Primul Război Mondial, devenind o vocaţie a secolului XX. Totuşi, în perioada interbelică, statele lumii au oscilat între democraţie şi totalitarism. Democraţia reprezintă o formă politică de organizare a societăţii, în care puterea este exercitată de către cetățeni. Regimul politic democratic se caracterizează prin: suveranitatea poporului – participarea tuturor cetăţenilor la viaţa politică prin libera exprimare – votul universal, asigurarea condițiilor egale de participare la viața politică; respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; separarea puterilor în stat; pluralismul politic (pluripartidism); legitimarea puterii prin intermediul alegerilor libere, care permit schimbarea periodică a conducerii statului. Democraţia poate fi exercitată doar în cadrul statului de drept. În statele din Europa şi în SUA, democraţia liberală a îmbrăcat forma regimului parlamentar: puterea aparţine unui guvern legitimat prin susţinerea sa de către majoritatea deputaţilor. Puterea legislativă aparţine Adunării legislative, iar cea executivă – guvernului, condus de un prim-ministru, şi şefului statului (rege sau preşedintele republicii). Inscripții: „Egalitate pentru femei”, „Voturi pentru femei”, „Dați-ne votul acum” z Justifică necesitatea acordării dreptului la vot femeilor, având la bază principiile unui stat democratic. Corporatism – doctrină social-politică şi economică, apărută după Primul Război Mondial, care preconiza înlocuirea sindicatelor muncitoreşti cu corporaţii, organizaţii profesionale din care să facă parte atât muncitorii, cât şi patronii, precum şi înlocuirea parlamentului cu o reprezentanţă naţională a corporaţiilor. Deportare – strămutare forţată a unei persoane sau a unui grup de persoane dintr-o regiune în alta ca măsură represivă. Gulag – direcţia generală a lagărelor (Glavnoe upravlenie lagherei), creată în anii ’30 ai secolului XX; termen folosit pentru a denumi sistemul represiv și reţeaua de lagăre în URSS. Horthism – denumire dată regimului autoritar instaurat de M. Horthy în Ungaria. Dicționar istoric 74 Unitatea III Viziuni istoriografice „Acum în ceea ce priveşte persoanele chemate spre a lua (sau pentru a colabora la luarea de) decizii colective, un regim democratic se caracterizează prin atribuirea acestei puteri (care, întrucât este autorizată de legea fundamentală, devine un drept) unui număr foarte mare de membri ai grupului, […]. În ceea ce priveşte modalităţile de decizie, regula fundamentală a democraţiei este regula majorităţii.” Norberto Bobbio. Viitorul Democraţiei, Torino, 1991 z Numește principiile unui stat democratic în viziunea autorului sursei. z Exprimă-ți argumentat opinia asupra principiului majorității în luarea deciziilor. „Regimul democraţiei liberale [...] presupune participarea cetăţenilor la viaţa publică şi [...] garanţia tuturor formelor de libertate. [...] Regimul democraţiei liberale este, în primul rând, un regim democratic, ceea ce înseamnă că cetăţenii participă, direct sau indirect, la putere. Cea mai bună expresie a acestei democraţii pare să fie votul universal, care permite tuturor cetăţenilor adulţi să-şi desemneze reprezentanţii. [...] Libertăţile politice [vizează] libertatea presei, a întrunirilor, libertatea de conştiinţă, dreptul de a-şi exprima în libertate opiniile, siguranţa de a nu fi arestat fără motiv [...].” P. Milza, S. Bernstein. Istoria secolului XX z Argumentează că autorii sursei vorbesc despre un regim democratic. z Explică importanța libertății de opinie. În perioada interbelică, SUA au continuat să fie un stat cu un regim democratic, constituţional, păstrând ca formă de guvernare republica prezidenţială. Viaţa politică a fost dominată de Partidul Democrat şi de cel Republican. În 1920, în SUA au avut loc alegeri, fiind primele la care au participat femeile, conform Amendamentului al XIX-lea al Constituției SUA. În SUA, până la Marea Depresiune (1929–1933), statul nu intervenea în viața economică. Regatul Unit al Marii Britanii în perioada interbelică era o monarhie constituţională. Prim-ministrul, fiind şeful majorităţii parlamentare, îşi alegea miniştrii, deţinând puteri executive extinse. Cea mai importantă schimbare în politica internă a fost reforma electorală (prin legile din 1918, apoi 1928), care instituia, practic, votul universal. Reforma electorală din 1918 a oferit dreptul de a alege de la 21 de ani pentru bărbaţi şi de la 30 de ani pentru femeile care deţineau o locuinţă sau un venit anual de nu mai puţin de 5 lire sterline. Prin legea din 1928, femeile au obţinut drepturi electorale egale cu cele ale bărbaţilor, fiind și un real succes al sufragetelor. Un eveniment important l-a constituit dispariţia sistemului tradiţional de două partide (Partidul Conservator și Partidul Liberal). La 23 ianuarie 1924 s-a constituit primul guvern laburist din istoria Marii Britanii, condus de James Ramsay MacDonald. În anii 1918–1939, Franţa a avut un regim democratic republican, caracterizat însă prin instabilitate guvernamentală (au funcţionat 42 de guverne). În 1919 au avut loc alegeri parlamentare, câştigate de Blocul Naţional. În 1924, socialiştii şi radicalii au constituit o nouă coaliţie electorală numită „Blocul celor de stânga”, care a câştigat alegerile parlamentare din mai 1924, formând guvernul condus de Edouard Herriot. În iulie 1926, aceleaşi partide au format guvernul numit „Guvernul Unităţii Naţionale”, în frunte cu Raymond Poincaré. În condiţiile unei instabilităţi politice, s-au activizat forţele de extremă dreaptă, care, în februarie 1934, au organizat o lovitură de stat, dar au suferit eşec. În aceste condiţii, liderii comunişti şi-au revizuit tactica şi s-au apropiat de socialiştii radicali. Astfel, în Franţa a apărut ideea Frontului Popular, care a câștigat alegerile parlamentare din mai 1936. În pofida multiplelor deficienţe în funcţionare, democraţia a rămas a fi regimul politic ce reflectă năzuinţele umanităţii spre pace, bunăstare și respectarea valorilor general-umane. z Numește principalele caracteristici ale unui stat cu regim democratic. z Estimează valoarea sistemului pluripartidist în evoluția unui stat democratic. Totalitarismul este un fenomen specific secolului XX. Conceptul totalitarism a fost introdus de Hannah Arendt în lucrarea Originile totalitarismului (1951), pentru a defini regimurile antidemocratice din secolul XX. În perioada interbelică, Europa a cunoscut două tipuri principale de regimuri totalitare: fascist (în Italia și în Germania, în ultima a fost cunoscut sub numele de nazism sau naţional-socialism etc.) și comunist (Rusia Sovietică [URSS]). Cauzele care au generat apariţia ideologiilor şi regimurilor totalitare au fost: crizele politice şi sociale de după Primul Război Mondial, crizele economice, caracterizate prin şomaj ridicat şi, în special, Marea Depresiune din 1929–1933, nostalgia societăţii comunitare străvechi, în cazul fascismului italian, revolta împotriva liberalismului, considerat „vinovat” pentru situaţia grea a cetăţenilor în cazul bolşevismului/comunismului în Rusia Sovietică, nemulţumirea faţă de regimul parlamentar considerat răspunTabel. Abrevieri ale Instituțiilor represive din statele totalitare Denumirea Statul Explicația abrevierii NKVD URSS Народный комиссариат внутренних дел - Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne GESTAPO Germania Geheime Staatspolizei - poliția secretă de stat OVRA Italia Organo di Vigilanza dei Reati Antistatali - Organ de supraveghere a crimelor împotriva statului 75 POLITICĂ, ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ zător pentru „umilinţa naţională”, în cazul nazismului în Germania. Avântul mişcărilor de stânga într-un şir de state europene, pericolul extinderii comunismului instaurat în Rusia, problemele social-economice cu care se confruntau statele europene, naţionalismul popoarelor ce şi-au redobândit independenţa, sentimentele revanşarde în urma Sistemului de tratate de la Versailles au dat naştere mişcărilor de extremă dreaptă şi au dus la instaurarea regimurilor fascist în Italia şi nazist în Germania. Acţiunile prin care s-au impus în plan politic regimurile politice totalitare sunt, de asemenea, diverse: revoluţie (Rusia, 1917), marşuri asupra capitalei (Italia, 1922), alegeri parlamentare democratice, dar falsificate de către naziști (Germania, 1932). Regimul totalitar se caracterizează prin: y încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești; y prezența în fruntea statului a unui lider carismatic, puternic (în Rusia Sovietică/URSS – Lenin, apoi Stalin; în Italia – Mussolini, numit „Il Duce”; în Germania – Hitler, care s-a intitulat „führer”. Este caracteristic cultul personalităţii conducătorului. Imaginea liderului era creată cu ajutorul maşinilor propagandistice ale acestor state și al aparatului represiv; y concentrarea puterii de stat în mâinile unui partid – Partidul Comunist al bolșevicilor (PC(b)) în URSS, Partidul Național Fascist (PNF) în Italia și Partidul Național-Social-Democrat Muncitoresc (PNSDM) în Germania; y controlul absolut al statului asupra tuturor sferelor vieţii societăţii, sprijinul pe mase de oameni îndoctrinaţi politic; y controlul statului asupra mijloacelor de informare în masă; propagandă și cenzură; y puterea exercitată prin teroare prin intermediul organelor de represiune – poliția politică (CEKA, Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei în Rusia Sovietică și NKVD în URSS, OVRA în Italia, GESTAPO în Germania). Represiunile erau îndreptate împotriva persoanelor considerate periculoase pentru regim. În URSS, sub pretextul luptei de clasă contra burgheziei și a chiaburimii și căutarea „dușmanilor poporului”, teroarea și violența au fost legitimate ca politică de stat, iar gulagul a devenit spaţiul detenţiei (lagăre de muncă din 1918, închisoare, deportare). Apogeul crimelor comuniste în URSS s-a produs în perioada „Marii Terori” (1937–1938). Regimul nazist, deși a reprimat și opoziția, orienta represiunile mai mult asupra evreilor (Holocaustul) și a populației teritoriilor nou-cucerite. Fasciștii și naziștii au utilizat metode similare sovieticilor prin crearea lagărelor de muncă și a lagărelor de concentrare, arestare, intimidare, exterminare etc. Cele mai grave atrocităţi ale regimului nazist s-au produs în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial; y lipsa controlului din partea instituţiilor reprezentative ale statului asupra guvernului; y lipsa libertăţii cuvântului, presei şi a libertăţii de asociere; y o singură ideologie. Comunismul presupunea făurirea unei societăţi uniformizate, caracterizată prin proprietate colectivă, idee care trebuia să fie tradusă în viaţă prin lupta de clasă. Obiectivul declarat era edificarea societăţii socialiste, ca primă etapă a comunismului, în care oamenii, eliberaţi de exploatare, să-şi dezvolte în mod multilateral personalitatea. Temeiul acestor transformări o constituiau desfiinţarea proprietăţii private, pentru eliminarea inegalităţilor economice între oameni, şi instaurarea dictaturii proletariatului, ca modalitate de înfrângere, prin violenţă, a rezistenţei împotriva noii societăţi. În realitate, dictatura proletariatului a însemnat dictatura sângeroasă a unei singure persoane, care a adus incomensurabile suferinţe pentru milioane de oameni. Deşi comunismul a proclamat egalitatea deplină a oamenilor în societate, deţinătorii de funcţii importante în partid („nomenclatura”) au format o categorie privilegiată, al căror nivel de viaţă era superior celorlalţi cetăţeni. Fascismul, o ideologie politică radicală, naţionalistă şi autoritară, a apărut în Italia, dar şi-a găsit răspândire și în Germania, Spania, Ungaria. Fascismul presupunea o conducere puternică, o singură identitate colectivă și capacitatea de a comite violențe și război, cu scopul de a menține națiunea puternică. Esenţa ideii naziste consta în promovarea ideilor superiorităţii rasei germane ariene şi a xenofobiei, a antisemitismului, ce s-a manifestat prin tendinţa exterminării tuturor evreilor din Europa, dar și exterminarea altor rase și popoare, a unei politici agresive de expansiune la nivel mondial şi a dominării lumii. Aceste scopuri şi z Identifică două trăsături caracteristice regimurilor totalitare, utilizând posterele. Postere propagandistice: a) URSS; b) Germania; c) Italia a) b) c) 76 Unitatea III idei au fost enunţate în cartea lui Adolf Hitler „Mein Kampf”; y crearea omului nou, devotat statului, partidului era o altă trăsătură. Statele totalitare acordau o mare atenție educației tinerei generații în contextul ideologiei promovate. Pentru aceasta au fost create organizații de copii și tineret. În URSS, la 29 octombrie 1918 a fost creată Uniunea Tineretului Comunist din Rusia (Comsomolul). În toamna lui 1918 a fost fondată și Organizația de copii a micilor comuniști. La 7 mai 1922, în Moscova a fost creat primul detașament de pionieri. Organizația de pionieri, înființată în 1922, purta numele „Tinerii pionieri Spartacus”, iar din 1924 – „Organizația de pionieri V.I. Lenin”. Tot în 1922 s-a adoptat hotărârea de creare a detașamentelor de pionieri în toată URSS, stabilindu-se ierarhia: octombrei – pionieri – comsomoliști. În Italia, pentru tineretul de gen masculin, în 1926 a fost înființată Opera Nazionale Balilla (ONB) a Tineretului Naţional, care s-a numit „Balilla” (din 1937 – Gioventu Italiana del Littorio/Tineretul italian al Fascesului). Balilla era împărţită pe categorii de vârstă: Balilla (de la 8 la 14 ani), Avanguardisti (de la 14 la 18 ani), din 1933 – Balilla Moschettieri (de la 7 ani) şi Giovani fascisti (de la 18 la 21 de ani). În 1933 au luat naștere Figli della Lupa, în care erau înscriși copii, mai întâi de la 6 ani, apoi de la patru. În Germania pentru băieții și fetele cu vârsta cuprinsă între 6 și 8 ani s-a organizat Deutsches Jungvolk, pentru fete și femei tinere – Bund Deutscher Mädel, pentru băieți și bărbați tineri – Hitler-Jugend. În același timp, sovieticii au promovat ideea unui cetățean ateu. În acest context, bisericile și mănăstirile au fost închise, distruse, transformate în depozite, grajduri, iar preoții și călugării au fost persecutați. Teroarea și violența erau aplicate față de credincioșii tuturor confesiunilor religioase. Spre deosebire de ei, fasciștii au mers la înțelegere cu Biserica Romano-Catolică. În Italia, prin Acordurile de la Laterano din 1929, a fost recunoscută oficial puterea Papei asupra Vaticanului, catolicismul – drept religie oficială, căsătoria religioasă a primit valoare legală, s-a acceptat predarea religiei în școală, iar Vaticanul a recunoscut Italia în frunte cu dinastia de Savoia. Regimurile totalitare au conştientizat necesitatea recurgerii la militarizare pentru a-şi atinge scopurile. Surse imense din bugetele acestor ţări au fost alocate armatei pentru perfecţionarea şi pregătirea de o eventuală confruntare militară puternică. O trăsătură esenţială a regimurilor nazist și comunist a fost similitudinea în pregătirea pentru război, materializată prin semnarea la 23 august 1939 a Pactului Ribbentrop–Molotov, Protocolul secret prin care Europa era împărțită în sfere de influențe. Democraţiile occidentale imperfecte, cu lideri ce urmăreau mai mult supremaţia în plan intern şi extern, nu au reacţionat univoc la ascensiunea regimurilor totalitare, ceea ce a condus la declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial. z Enumeră factorii ce au contribuit la instaurarea regimurilor totalitare în Europa. z Descrie metodele și mijloacele prin care avea loc crearea omului nou în societățile totalitare. z Identifică asemănările și deosebirile regimurilor totalitare. Regimuri autoritare. După Primul Război Mondial, în Europa Centrală şi de Sud-Est au apărut state noi, iar altele au reuşit să-şi reîntregească teritoriile. Fragilitatea sistemului democratic interbelic a facilitat forţele radicale să obţină controlul puterii şi a dus la instaurarea unor regimuri dictatoriale/autoritare, de obicei în urma unor lovituri de stat. Regimuri autoritare au fost istaurate atât în Europa de Est, cât și în cea de Vest. Regimurile politice autoritare din perioada interbelică au avut urmatoarele trăsături: y puterea de stat deținută și exercitată de către o persoană sau de un grup de persoane, în unele cazuri puterea politică a fost preluată de militari. În funcție de natura grupului aflat la putere, de interesele și orientarea acestuia, dictaturile au fost militare, personale, regale; y suspendarea constituției, care era în vigoare la momentul preluării puterii, anularea unui șir de drepturi și libertăți democratice, interzicerea activității partidelor politice, cu excepția celor ce promovau interesul grupului/persoanei de la putere. Guvernarea se făcea prin decrete-legi; y aplicarea puterii nu se realiza în baza principiului separării acesteia sau, dacă acest principiu se menținea, el era formal; y organe reprezentative ale puterii de stat lipseau sau, dacă acestea erau prezente în viața politică, atribuțiile și prerogativele lor erau considerabil restrânse; y lipsa pluripartidismului politic și ideologic și a opoziției politice. Se instaura dominația politică și ideologică a partidului aflat la putere, care promova interesele acestui partid sau ale grupului aflat la putere, impunându-se adeseori și prin forță; y utilizarea atât a mijloacelor și metodelor legale, cât și ilegale, de la manipulare „pașnică” până la violență deschisă. Ungaria. Regimul monarhic a fost reinstaurat, la 16 noiembrie 1919, de către amiralul MiklÓs Horthy. În ianuarie 1920, Parlamentul Ungariei a lichidat republica, 77 POLITICĂ, ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ iar M. Horthy a fost ales regent al Regatului Ungariei. Uzurpând treptat puterea în stat, el a instaurat un regim autoritar, ce s-a menţinut până în 1944, numit uneori horthism. În Ungaria activa un parlament bicameral, exista un sistem multipartidist și toate partidele puteau participa la alegeri, însă prin Legea electorală din 1925 a fost limitat dreptul la vot, impunându-se anumite condiții: pentru bărbați – vârsta minimă de 24 de ani, deținerea cetățeniei Ungariei de cel puțin 10 ani, loc de trai permanent de 2 ani, studii de cel puțin 4 clase primare; pentru femei – vârsta minimă de 30 de ani, cu studii de 6 clase etc. Totodată, se ducea o politică de teroare și violență cu ajutorul organelor de represiune și al rețelei de spioni, erau organizate represiuni împotriva opozanților politici și împotriva minorităților naționale, alegerile erau falsificate, presa cenzurată etc. Polonia. În mai 1926, după o criză politică în Republica Polonia, generalul Jósef Pilsudski, primul preşedinte al ţării a efectuat o lovitură de stat, instaurând un regim autoritar, pe care l-a menţinut până în 1935, când a încetat din viaţă. Deja la 2 mai 1926, Pilsudski, dar nu Parlamentul, a constituit un nou guvern. La 2 august 1926 s-a aprobat noua Constituţie, care oferea preşedintelui atribuţii sporite, și s-a instituit un nou regim politic, cunoscut ca Sanacja (Vindecare). Regimul urmărea scopul de refacere a ţării. Pilsudski intenţiona să stabilizeze economia, să pună capăt nedreptăţilor sociale, să-i unească pe toţi cetăţenii polonezi sub semnul respectului faţă de stat şi să facă din Polonia o mare putere europeană. În 1935 a fost adoptată o nouă constituție, prin care toate instituțiile statului se supuneau președintelui. Iugoslavia. La 6 ianuarie 1929, regele Alexandru I a înfăptuit o lovitură de stat și a instaurat dictatura personală. El a anulat Constituţia Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a redenumit țara în Regatul Iugoslaviei, a dizolvat Parlamentul (Scupştina Populară), a interzis activitatea partidelor şi organizaţiilor politice. Regele a concentrat în mâinile sale puterea legislativă şi executivă, iar guvernul era subordonat direct regelui. În 1931 a fost promulgată o nouă Constituţie, ce prevedea instituirea unui parlament bicameral. Organele administrației publice locale au fost înlocuite cu instituția comisarilor de stat. A fost implementată reforma administrativă – împărțirea țării în nouă banate, fără a ține cont de tradițiile istorice și etnice. S-a efectuat „sârbizarea” aparatului de stat și s-a răspândit concepția ideologică de existență a unui popor iugoslav, format din sârbi, croați, sloveni. În octombrie 1934, la Marsilia, regele Iugoslaviei Alexandru I a fost asasinat de membrii mişcării teroriste a ustaşilor. Rege a devenit fiul minor, Petru al II-lea, instituindu-se astfel un Consiliu de Regenţă, în frunte cu prinţul Paul. În Bulgaria, după Primul Război Mondial, era un regim monarhic constituțional. La 9 iunie 1923, un grup de ofițeri – Alianţa Militară – a efectuat o lovitură de stat. Noul guvern a fost format de Înţelegerea Populară, în frunte cu Alexandăr Ţankov. În 1924 a fost adoptată Legea privind protecţia statului, care limita libertăţile civice și care a rămas în vigoare până în 1944. Au urmat un al doilea cabinet al Partidului Înţelegerea Democratică (1926–1931) şi două guverne ale Blocului Popular (1931–1934), cu un regim democrat. Însă la 19 mai 1934 a avut loc lovitura de stat realizată de Alianţa Militară şi Zveno. Grupul Zveno a lichidat toate partidele politice, invocând eșecul unor astfel de instituții, Adunarea Națională trebuia să reprezinte clasele societății, și nu partidele politice, presa era controlată, astfel că regimul a devenit autoritar, iar statul centralizat. În 1935, țarul Boris al III-lea, deziluzionat de rezultatele loviturii de stat din 1934, a devenit o forță politică activă și a luat măsuri pentru a-și recâștiga puterea. Țarul a folosit forțele militare și civile pentru a îndepărta grupul Zveno de la putere și a instaurat o dictatură regală personală. Au fost luate un șir de măsuri: a fost suspendată Constituţia, a fost dizolvată Adunarea Naţională, a fost interzisă activitatea partidelor politice și lichidată activitatea sindicală independentă. Puterea autoritară a evoluat, transformându-se într-o formă de monarhie autoritară. Portugalia. La 28 mai 1926, după o lovitură de stat militară sub conducerea generalului Sinel de Cordes, s-a pus capăt primei republici, iar noul şef al guvernului a devenit generalul Antonio Oscar Fragoso Carmona. În același an, Carmona s-a autoproclamat și președinte al republicii. În 1928, el l-a numit ministru de finanţe pe Antonio de Oliveira Salazar, care, prin reforme, a reuşit rapid să consolideze statul din punct de vedere economic. În 1930, Salazar a înfiinţat partidul fascist União Nacional, care, sub conducerea lui, a dominat politica Portugaliei mult timp după cel de-Al Doilea Război Mondial. În 1932, Salazar a devenit prim-ministru, iar în 1933, printr-o constituţie nouă, a instituţionalizat Estado Novo (Noul Stat), în care prim-ministrul avea puteri nelimitate. Toate paridele și formațiunile politice au fost scoase în afara legii. Unicul partid care activa a fost União Nacional. Regimul se baza pe aparatul represiv, existau lagăre de concentrare. Sindicatele au fost desființate și s-au constituit corporațiile, care îi uneau pe angajatori şi angajaţi într-un sistem şi o societate politică controlată de stat. Salariații nu aveau dreptul la grevă. O treime din cetățeni au fost lipsiți de dreptul la vot. Spania. În 1923, după lovitura militară a generalului Miguel Primo de Rivera, s-a instaurat o dictatură personală. Prin Pactul de la San Sebastian din 1930, partidele politice republicane şi intelectualii au reuşit să 78 Unitatea III înlăture monarhia, regele fiind obligat să părăsească ţara. S-a înfiinţat A Doua Republică, care a devenit ţinta forţelor politice radicale, de stânga şi de dreapta, urmând numeroase răscoale şi mişcări sociale. De asemenea, s-a consolidat mişcarea fascistă, astfel că, în 1933, s-a înfiinţat Partidul Falanga Spaniolă. În 1936, puciul de extremă dreaptă a generalului Franco împotriva guvernului de stânga – Frontul Popular – a provocat un război civil de trei ani, ambele părţi primind sprijin militar extern. În 1939, după cucerirea Barcelonei de către trupele lui Franco, Republica a căzut. Franco a instalat un regim dictatorial, a scos în afara legii partidele politice şi a suprimat opoziţia. Peste 350 mii de oameni au fost executaţi şi sute de mii închişi. După modelul statului italian, a instituit un sistem corporatist, numit sindicate verticale, unind în organizații centralizate toate persoanele angajate într-un anumit domeniu de producție și servicii. Dictatura franchistă a continuat până în 1975. România. Regimul autoritar s-a instaurat la 10 februarie 1938, în urma loviturii de stat efectuată de Regele Carol al II-lea, fiind o dictatură regală, personală. Constituția din 1923 a fost abrogată, fiind înlocuită de una nouă, care limita drepturile și libertățile democratice, interzicea activitatea partidelor politice, singurul partid admis fiind Partidul Renașterii Naționale, prin care Regele Carol al II-lea a concentrat în mâinile sale importante prerogative executive, legislative și judecătorești. z Caracterizează regimurile autoritare din Europa. z Evidențiază trăsăturile lor distincte. Viziuni istoriografice „După preluarea puterii, Pilsudski a afirmat nu o dată că nu dorea introducerea în Polonia a unei dictaturi. Ţara nu putea fi condusă «cu biciul», spunea el. De asemenea, nu avea un program politic sau un partid; pentru el, obiectivul era nu de a schimba sistemul politic, ci de a-l curăţa.” R.J. Crampton. Europa Răsăriteană în secolul XX… şi după z Scoate în evidență 2-3 caracteristici ale regimului instaurat de Pilsudski în Polonia. z Determină tipul dictaturii instaurate de Pilsudski. Activitate independentă 1. Compară relaţia stat–cetăţean din perspectiva unui stat democratic și a unui totalitar. 2.Determină schimbările produse de ordin: politic, economic, social, ideologic în statele unde s-au instaurat regimuri totalitare și dictatoriale. 3.Menţionează 3 beneficii ale unui cetăţean al statului democratic în comparație cu cel al unui stat totalitar. 4.Construiește o friză cronologică, care să reflecte evenimentele din tema lecției. Activitate în echipă 5.Examinați în pereche cu colegul/colega de bancă problema Regimurile politice autoritare, conform algoritmului: - descrieți/definiți termeni, evenimente etc.; - comparați metodele de instaurarea a regimurilor dictatoriale în Ungaria, Iugoslavia, Portugalia și România, în contextul politic creat; - asociați concepte, teorii, date, personalități, state, principii, tangențe cu referire la problema discutată; - analizați măsurile implementate de forțele autoritare; - argumentați/apreciați poziția personală față de rolul personalităților în instaurarea și menținerea regimurilor autoritare. Formulare de concluzii 6.Analizează regimurile politice instaurate în URSS, Germania și Italia din perspectiva conflictului de valori/drepturi. 7.Emite judecăţi de valoare referitoare la expresia „libertăţi politice” în Epoca Contemporană. 8.Explică noţiunea „putere” în contextul regimurilor politice democratice versus cele totalitare. Sugestie de temă pentru acasă 9. Elaborează un discurs pe tema: Violenţa - semn distinctiv al regimurilor totalitare, utilizând noţiunile studiate și informații suplimentare. 10. Realizează o agendă cu notițe paralele:Viața unui cetățean într-un stat autoritar, totalitar, pornind de la drepturile încălcate, conform tabelului: 11. Elaborează o carte de referință/studiu a (al) unuia dintre statele prezentate în temă, conform algoritmului: – regim politic; – forma de guvernare; – perioada democratică; – perioada dictatorială, cauzele instaurării; – dictator; – manifestări ale regimului; – consecințe. Caracteristică a regimului Comentariu despre schimbare Ex., constituția suspendată Consolidare și reflecție 79 POLITICĂ, ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Unificarea sistemului electoral – extinderea democrației în noile provincii. După 1918, România a continuat să fie un stat monarhic-constituțional. În sistemul politic al țării, regele a ocupat o poziție centrală, cu atribuții destul de largi. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, a avut loc încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, act ce consfințea realitatea istorică: constituirea statului unitar român. În noiembrie 1918, Regele Ferdinand I a semnat decretul-lege cu privire la reforma electorală, care a avut efecte în Vechiul Regat și în Basarabia, ce se unise cu România la 27 martie 1918. În august 1919 au fost adoptate alte două legi, una pentru Bucovina și alta pentru Transilvania. Prin această reformă, pe etape, s-a introdus votul universal pentru cetățenii români de sex masculin în vârstă de peste 21 de ani, pentru Adunarea Deputaților și, în vârstă de peste 40 de ani, pentru Senat. Introducerea votului universal a fost un pas spre democratizarea deplină a sistemului politic românesc. În noiembrie 1919 au avut loc primele alegeri generale. z Menționează două dovezi care reflectă procese democratice în România după 1918. Regimul politic. Constituția din 1923. La 23 ianuarie 1922, regele a semnat Decretul de dizolvare a Parlamentului și s-au anunțat alegeri pentru Adunarea Națională Constituantă. Partidul Național Liberal (PNL) și-a asigurat majoritatea parlamentară și a adus în dezbatere în Parlament proiectul noii Constituții. Opoziția nu putea accepta inițiativa și a făcut tot posibilul pentru a o împiedica. Noua constituție a fost votată de majoritatea liberală din cele două Camere. La 28 martie 1923, România de la democrație la autoritarism* Noiembrie 1919 – primele alegeri generale pe baza votului universal. 15 octombrie 1922 – încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria. Martie 1923 – adoptarea Constituției României. 8 iunie 1930 – încoronarea Regelui Carol al II-lea. 10 februarie 1938 – instaurarea Monarhiei autoritare. 27 februarie 1938 – promulgarea Constituției României din 1938. 6 septembrie 1940 – abdicarea de la tron a lui Carol al II-lea în favoarea fiului său Mihai. Regență – instituție provizorie în timpul minoratului, absenței sau al lipsei monarhului. Vechiul Regat – denumire dată statului român (din anii 1881–1918) înaintea Marii Uniri. Vot universal (sufragiul universal) – principiu de bază al democrației, conform căruia fiecare cetățean adult și cu discernământ are dreptul de a vota și de a fi ales indiferent de gen, rasă, religie sau avere. 17 Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric Unitatea III Documentar „Programul partidului va cuprinde în mod firesc realizarea integrală a aspirațiilor și nevoilor țărănimii române: 1. Intrarea tuturor moșiilor în mâinile țăranilor care le muncesc [...]. 3. Subsolul [este] proprietatea statului [...]. 4. Reforma administrativă, plecând de la autonomie, a comunei rurale [...]. 5. Intensificarea mijloacelor de pătrundere a culturii în popor [...]. 6. Reforma impozitelor cu așezarea dărilor potrivit cu averea fiecăruia. 7. Descentralizarea cooperativă [...]. 8. Autonomia Bisericii. 9. Înlocuirea jandarmeriei. 10. Reforma serviciului sanitar. 11. Legea pentru justificarea averilor funcționarilor publici.” Procesul-verbal de constituire a Partidului Țărănesc, 5/18 decembrie 1918 z Justifică schimbările propuse de Partidul Țărănesc. Români stând la coadă pentru a vota (1918) z Distinge 2-3 mesaje reflectate de fotografia de epocă. z Enumeră drepturile cetățeanului exprimate în acțiunea dată. z Apreciază rolul alegerilor libere în regimurile democratice. 80 Unitatea III legea fundamentală a fost promulgată, iar la 29 martie a fost publicată în „Monitorul Oficial”. Constituția din 1923 corespundea unei reale necesități istorice. Preluând textul celei din 1866 și având la bază principiul separării puterilor în stat, Constituția din anul 1923 consfințea regimul democratic din România și fixa drept formă de guvernare a statului monarhia constituțională. Monarhia. Legea fundamentală avea la bază principiul potrivit căruia „regele domnește, dar nu guvernează”, însă prevederile concrete erau susceptibile de interpretări diferite. Căci, în fond, nu exista ramură a activității de stat în care regele să nu fie implicat. Regele era „capul puterii armate”. Puterea legislativă. După 1918 s-a menținut Parlamentul bicameral, compus din Camera Deputaților și Senat. Pentru a fi eligibil în Camera Deputaților, se cerea a fi cetățean român, exercițiul drepturilor civile și politice, vârsta de 25 de ani împliniți, domiciliu în România. Senatul se compunea din senatori aleși și senatori de drept. Candidații pentru Senat trebuiau să întrunească condițiile: cetățenie română, a avea exercițiul drepturilor civile și politice, vârsta de 40 de ani împliniți, domiciliul în România. Modul de numire a senatorilor de drept era stabilit prin lege, printre aceștia erau moștenitorul tronului, episcopii, mitropoliții țării, generalii cu merite deosebite, foștii președinți ai parlamentelor în anumite condiții etc. Parlamentul avea drept de control asupra puterii executive. Deputații și senatorii se bucurau de imunitate parlamentară. Puterea executivă. Conducerea afacerilor țării era asigurată de Guvern. De regulă, regele încredința unei persoane mandatul de a forma guvernul, iar acesta alcătuia lista miniștrilor, pe care o prezenta suveranului pentru aprobare prin decret. Faptul că regele era „capul puterii armate”, iar militarii nu aveau dreptul să facă politică, a creat obiceiul ca suveranul să-l propună pe ministrul apărării naționale. Puterea judecătorească. Cea de-a treia ramură a puterii în stat era justiția. În iunie 1924 a fost adoptată Legea pentru unificarea judecătorească, prin care se prevedea organizarea de judecătorii urbane, rurale și mixte, de tribunale, 12 Curți de Apel, Înalta Curte de Casație și Justiție. Legea prevedea că magistrații nu puteau ocupa o altă funcție publică, nu puteau fi aleși în Parlament sau în alte organisme administrative. z Identifică în sistemul politic al României trei caracteristici specifice regimurilor democratice. z Explică principiul: „Regele domnește, dar nu guvernează”. z Apreciază importanța separației puterilor în stat. Viața politică internă a României (1919–1938). În perioada interbelică, scena politică românească a fost animată de o diversitate de partide, reflectând spectrul ideologic variat al vremurilor. Astfel, în România au activat mai multe formațiuni politice semnificative: Partidul Conservator-Democrat, care se poziționa pe dreapta, având ca platformă conservatorismul și democrația; PNL, reprezentând centrul politic, susținător al liberalismului clasic; Partidul Național-Țărănesc (PNȚ), situat pe centru-stânga, care promova interesele țărănimii și agriculturii; Partidul Socialist, cu orientare de stânga; Partidul Comunist din România, cu ideologie extremă stânga; Legiunea „Arhanghelul Mihail”, reprezentantă a extremei drepte, și, de asemenea, diverse partide Documentar „Art. 33. Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă. Art. 34. Puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentaţiunea naţională. Reprezentaţiunea naţională se împarte în două adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Orice lege cere învoirea a câtor trei ramuri ale puterii legiuitoare. Nicio lege nu poate fi supusă sancţiunii regale decât după ce va fi discutată şi votată liber de majoritatea ambelor adunări.” Extras din Constituția Regatului României, 1923 z Identifică trei caracteristici specifice regimurilor democratice. z Determină tipul regimului politic instaurat conform Constituției. Membrii guvernului PNL în frunte cu Ion I.C. Brătianu (1927) Regele Ferdinand vorbind în fața primului Parlament al României întregite, 1923 81 POLITICĂ, ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Cariere în istorie Iuliu MANIU (1873–1953) Om politic român, lider al mișcării naționale și de eliberare națională a românilor din Imperiul Austro-Ungar. S-a implicat activ în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Președinte al Partidului Național Român, devenit, din 1926, Partidul Naţional-Ţărănesc, s-a manifestat ca un spirit democratic consecvent, respingând tendințele extremiste, de dreapta sau de stânga. A fost, pentru scurte perioade, prim-ministru al României (1928–1930; 1932–1933). S-a opus cu mijloace democratice ocupației sovietice şi comunizării ţării, a fost judecat într-un proces politic în 1947, fiind condamnat de comuniști la detenție pe viață. A murit în închisoarea de la Sighet, de tuberculoză și tratament inuman. z Asociază personalității descrise alte 2 personalități din istoria interbelică a României. z Apreciază rolul lui Iuliu Maniu în viața politică din România interbelică. ale minorităților naționale. Parcursul acestor partide a fost strâns legat de influența lor în alegeri. Partidul Conservator-Progresist și Partidul Conservator-Democrat și-au încetat existența în 1922. Liga (Partidul) Poporului a avut o prezență politică puternică în anii 1919–1920, pentru a deveni ulterior mai puțin influentă. În această perioadă, PNL, condus de Ion I.C. Brătianu, a devenit un actor central. Partidul a guvernat în diferite coaliții timp de 11 ani între 1918 și 1937, cu o întrerupere între 1927 și 1930. Importanța PNL se manifesta în principal în Vechiul Regat, zona în care avea cea mai mare influență politică. Perioada 1922–1926 a fost cea mai prolifică, fiind adoptată Constituția țării și un șir de reforme importante. Alegerile din ianuarie 1922 au fost câștigate de PNL, care și a adus în dezbaterea Parlamentului proiectul noii Constituții, votată la 27 martie 1923. În 1926, în urma fuziunii Partidului Țărănesc și Partidului Național din Transilvania, s-a constituit PNȚ, în frunte cu Iuliu Maniu. PNȚ a fost primul partid neregional, cu arie de acțiune și bază socială la nivelul întregii țări. PNȚ a câștigat alegerile din 1927 cu o majoritate zdrobitoare: 77,7% din voturi și 348 de locuri în parlament din 387. Iuliu Maniu a format guvernul, care a promovat un set de reforme democratice, ambițioase, însă s-a confruntat cu două impedimente majore: izbucnirea crizei economice mondiale și reîntoarcerea lui Carol al II-lea în țară. Fiind un adept al principiilor și al respectului pentru instituțiile democratice, I. Maniu a demisionat din fruntea guvernului. Perioada anilor ’30 a fost marcată de o intensificare a activității și influenței organizațiilor de extremă dreaptă, precum Garda de Fier și Liga Național-Creștină. Acest deceniu a fost caracterizat de confruntări între forțele democratice și cele extremiste, adesea escaladând în acte de violență. În 1933, Garda de Fier a fost interzisă, iar alegerile din același an au fost câștigate de PNȚ. Evenimentul tragic al asasinării prim-ministrului I.G. Duca de către legionari a declanșat introducerea stării de asediu de către guvernul PNȚ. Această măsură a dus la arestări în rândurile legionarilor. Sub conducerea lui Gh. Tătărescu, guvernul a reușit să creeze o stabilitate relativă și a adoptat legi menite să sprijine industria națională și să consolideze capacitatea de apărare a țării. Cu toate acestea, influența exercitată de Carol al II-lea asupra guvernului a adus o anumită toleranță față de acțiunile violente și anticonstituționale ale legionarilor. Aceștia au fost înregistrați ca partidul Totul pentru Țară și au manifestat comportamente alarmante, inclusiv amenințări la adresa personalităților și manifestări publice tensionate. Treptat rolul regelui în viața social-politică a crescut, iar al partidelor s-a redus. z Clasifică partidele care au activat în România și liderii lor după orientarea lor politică. z Compară idei sau obiective ale partidelor politice românești din anii 1918–1938 cu cele ale partidelor actuale. z Justifică ideea: pluripartidismul este un element al democrației. Lacunele democrației românești și premisele instaurării autoritarismului. După 1914, rege al României era Ferdinand I, iar moștenitor – fiul său mai mare, principele Carol. În 1918, 1919 și 1925, acesta a renunțat la calitatea sa de moștenitor. La 31 decembrie 1925, Consiliul Mărturiile contemporanilor „Astăzi, vineri, 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înființează Legiunea «Arhanghelul Mihail», sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca șef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.” Relatarea lui Corneliu Zelea Codreanu z Identifică tipul formațiunii politice create. z Exprimă-ți opinia referitor la cauzele succesului mișcării legionare în România. 82 Unitatea III de Coroană a acceptat renunțarea principelui Carol la prerogativele de moștenitor al tronului. În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Națională Constituantă l-a proclamat succesor pe Mihai, dar, deoarece acesta era minor, s-a hotărât instituirea unei Regențe compuse din prințul Nicolae de Hohenzollern, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație. La 20 iulie 1927, Regele Ferdinand I a decedat și a intrat în funcțiune Regența. La 6 iunie 1930, principele Carol s-a reîntors în țară, iar la 8 iunie a devenit rege sub numele de Carol al II-lea. Obiectivul central al acțiunii sale politice – creșterea rolului monarhiei în viața de stat – a fost atins la 10 februarie 1938 când a recurs la o lovitură de stat, instituind o dictatură personală. Regimul politic românesc, confirmat prin Constituția din 1923, s-a remarcat prin numeroase realizări democratice, însă avea și suficiente carențe: au fost preluate unele practici nedemocratice din trecut și au apărut unele noi; votul universal a fost acordat unor cetățeni fără experiență politică, iar o bună parte a electoratului nu știa să scrie și să citească. O carență fundamentală a democrației românești a fost menținerea vechiului sistem, introdus de Regele Carol I, prin care „guvernul face parlamentul”. Regele destituia Guvernul și numea un altul, apoi dizolva Parlamentul și anunța organizarea de noi alegeri. Monarhia și-a adus propria contribuție la degradarea regimului democratic în România, mai ales prin folosirea abuzivă a dreptului de dizolvare a Parlamentului. În primul deceniu de după Marea Unire, la conducerea țării s-au perindat 11 guverne, iar în cel de-al doilea – 14. Altă deficiență a democrației românești a fost creșterea rolului puterii executive în dauna celei legislative. Aceste lacune au creat în opinia publică o reacție negativă față de instituțiile democratice, fapt ce a permis ascensiunea forțelor de extremă dreapta, în primul rând a Mișcării Legionare, și a puterii regale, în detrimentul altor puteri în stat. z Menționează factorii ce au dus la suprimarea democrației românești. Regimul de autoritate monarhică (1938–1940) din România interbelică își are originea în imperfecțiunea regimului democratic instituit prin Constituția din 1923 și în specificul evoluției vieții politice. La alegerile din decembrie 1937, niciun partid n-a obținut majoritatea pentru a crea guvernul. Carol al II-lea a profitat de slăbiciunea partidelor politice. Mai întâi, a constituit un guvern în frunte cu Octavian Goga, care, nefiind în stare să gestioneze situația, a demisionat. La 10 februarie 1938, regele a efectuat o lovitură de stat, a constituit un nou guvern, în frunte cu patriarhul Miron Cristea, și a introdus starea de asediu. Noul regim a fost instituționalizat prin Constituția promulgată la 27 februarie 1938, care menținea unele principii ca: suveranitatea națională, separarea puterilor în stat, responsabilitatea ministerială; recunoștea libertatea conștiinței, a învățământului, a muncii, a presei, a întrunirilor, de asociație, libertatea individuală, inviolabilitatea domiciliului, egalitatea în fața legii. Elementele noi din Constituție se refereau la prerogativele regelui, care devenea un factor politic activ, implicându-se nemijlocit în activitatea guvernamentală. Regele era „capul statului”, exercitând puterea executivă prin guvern. Acesta era numit de suveran și răspundea numai în fața lui, miniștrii nemaiavând o bază parlamentară. La 30 martie 1938 s-a constituit Consiliul de Coroană, organ consultativ permanent, alcăDocumentar „Art. I. Gruparea «Arhanghelul Mihail», astăzi «Garda de Fier», este și rămâne dizolvată. Art. II. Localurile de întrunire ale membrilor acestor grupări vor fi închise, iar arhivele și orice corespondență vor fi ridicate de autoritățile respective, oriunde s-ar găsi. Art. III. Sunt interzise: a) întrebuințarea de semne distinctive, purtarea de uniforme, steaguri și orice simboluri sau forme exterioare.” (Jurnalul Consiliului de Miniştri din 9 decembrie 1933 privind dizolvarea Gărzii de Fier) z Explică factorii ce au dus la dizolvarea mișcării legionare. z Prezintă argumentat schimbarea dorită de autorii Jurnalului. „Art. 30. Regele este capul statului. Art. 31. Puterea legislativă se exercită de rege prin reprezentaţiunea naţională, care se împarte în două adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor. Regele sancţionează şi promulgă legile. Înainte de a i se da sancţiunea regală, legea nu e valabilă. Regele poate refuza sancţiunea [...]. Iniţiativa legilor este dată regelui.” (Constituţia României din anul 1938) z Compară prerogativele regelui enumerate în Constituția din 1923 cu cele din Constituția din 1938. z Demonstrează prin textul sursei că în România interbelică s-a schimbat regimul politic. Personalitate istorică Carol al II-lea Rege al României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 z Stabilește rolul lui Carol al II-lea în suprimarea regimului democratic în România. z Identifică 2 controverse în activitatea personalității descrise. 83 POLITICĂ, ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ tuit din membri desemnați de rege. La 30 martie 1938, a fost publicat Decretul Legii pentru dizolvarea tuturor asociațiilor, grupărilor sau partidelor politice. Au fost desființate sindicatele, s-au creat breslele de lucrători, funcționari particulari și meseriași. Pentru a da suport politic regimului, regele a constituit Frontul Renașterii Naționale. A fost realizată reforma electorală: primeau drept de vot și femeile. La 22 iunie 1940, Carol al II-lea a decis transformarea FRN în Partidul Națiunii, declarat „partid unic și totalitar”. Mișcarea Legionară s-a aflat într-o situație extrem de grea. Liderul legionar, Corneliu Zelea Codreanu, a fost judecat și condamnat la 6 luni închisoare, apoi la 10 ani, fiind executat la 29/30 noiembrie 1938. Drept răspuns, la 21 septembrie 1939, un grup de legionari l-a asasinat pe prim-ministrul Armand Călinescu. Agravarea situației internaționale l-a determinat pe Carol al II-lea să inițieze în 1940 politica de reconciliere națională. Aceasta evidenția incapacitatea regimului de a rezolva gravele probleme. Pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei, a Transilvaniei de Nord-Vest și a Cadrilaterului au marcat sfârșitul domniei Regelui Carol al II-lea. În septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit prin Decret Regal prim-ministru, însărcinat cu formarea unui guvern de uniune națională. La 6 septembrie 1940, generalul Antonescu l-a forțat pe Carol al II-lea să abdice de la tron în favoarea principelui moștenitor Mihai. La 14 septembrie 1940 a fost format un guvern din antonescieni și legionari, iar România a fost proclamată stat național-legionar. z Numește instituțiile politice ale monarhiei autoritare instituite în 1938. z Prezintă exemple concrete prin care regele a suprimat drepturile și libertățile democratice. z Descrie rolul partidelor politice în cadrul regimului de autoritate monarhică. z Reflectează asupra cauzelor renunțării la tron a lui Carol al II-lea. z Menționează 2 controverse în perioada autorității monarhice instituite de Carol al II-lea. Activitate independentă 1. Descrie 3 realizări ale guvernelor democratice din perioada interbelică. 2.Realizează o analiză comparativă a regimului politic instaurat în Polonia interbelică și în România în anul 1938, prin tehnica diagrama Venn. 3.Completează tabelul conceptual Partide și orientări politice în România interbelică, după cum urmează: Activitate în echipă 4.Explicați relația de cauzalitate dintre activizarea mișcărilor extremiste din România și instaurarea monarhiei autoritare a lui Carol al II-lea. 5.Interpretați realitatea/adevărul istoric printr-un studiu de caz: Garda de Fier – între ideologie și confruntare politică. Formulare de concluzii 6.Formulează concluzii și recomandări pentru societatea contemporană, care vor ajuta la consolidarea democrației. 7.Emite judecăți de valoare asupra subiectului: A fi cetățean român în perioada: iunie 1938; iunie 1940; septembrie 1940. Sugestie de temă pentru acasă 8. Realizează un dosar istoric – Mind maping – cu referință la PNȚ în viața politică a României interbelice. 9. Prezintă o carte digitală la unul dintre subiectele: Personalitățile notorii ale României interbelice; Monarhia constituțională românească în perioada interbelică. 10. Realizează o prezentare în aplicația Power Point, Canva etc. pe tema: Familia Regală a României în perioada interbelică, în imagini. Consolidare și reflecție Partid politic Orientare politică Personalitate marcantă Program politic Puncte forte Puncte vulnerabile Oportunități/ realizări Temeri/ eșecuri Regele Mihai, minor 84 Unitatea III Constituirea RASSM: politici și impact „Potrivit opiniei mai multor cercetători din Republica Moldova, în anii respectivi [1917–1924 – n.a.], Lenin nu făcea deosebire între români şi moldoveni, ideea care prevala la Moscova, împărtăşită şi de C. Rakovski, fiind aceea că România trebuie bolşevizată în întregime. Drept urmare, diversele structuri improvizate în stânga Nistrului ori în Basarabia erau concepute doar ca puncte de sprijin şi etape într-o mişcare mai largă, ce viza declanşarea revoluţiei proletare şi instaurarea puterii sovietelor la scară regională. Intrarea trupelor germane în Odesa (27 februarie/ 12 martie 1918) a pus capăt, pentru moment, activităţii organizaţiilor bolşevice din acest oraş.” Ioan Popa şi Luiza Popa. Românii, Basarabia şi Transnistria z Identifică obiectivele bolșevicilor privind România. z Determină rolul structurilor politice create de bolșevici în stânga Nistrului. 4 februarie 1924 – expedierea Memoriului cu privire la necesitatea creării RASSM CC PC(b) din toată Rusia. 29 iulie 1924 – adoptarea Hotărârii Biroului politic al PC(b) din Uniunea Sovietică cu privire la crearea RASSM. 12 octombrie 1924 – Hotărârea Sesiunii a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina cu privire la constituirea RASSM în componența Ucrainei Sovietice. 23 aprilie 1925 – adoptarea de către Congresul I al Sovietelor de deputați ai muncitorilor, țăranilor și soldaților din RASSM a Constituției RASSM. 1932–1933 – foametea din RASSM. 7 august 1932 – adoptarea Legii „despre cele cinci spice de grâu”. 1937–1938 – perioada de vârf a „Marii Terori”. Colectivizare – acțiuni întreprinse de puterea sovietică de trecere a mijloacelor de producție în proprietate colectivă, prin naţionalizare, expropriere etc., procese deseori însoţite de violenţă, deportări, condamnări. Epurare – campanie de represiune din URSS, ce presupunea identificarea şi lichidarea „duşmanilor poporului”. NKVD (CPAI) – Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne. PC(b) – Partidul Comunist (al bolșevicilor). Soviete – organe ale puterii de stat, centrale și locale, formate din deputați aleși de cetățeni. 18 Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric Unitatea III Regiunea din stânga Nistrului în anii 1918–1924. Destrămarea Imperiului Rus a marcat începutul mișcării de renaștere națională și a românilor transnistreni. Sfatul Țării a rezervat 10 locuri pentru românii din stânga Nistrului și și-a declarat sprijinul organizațiilor lor culturale. Incertitudinea anilor 1918–1922 a făcut ca teritoriul să fie ocupat succesiv de trupele austro-germane, apoi de armata albgardistă, în cele din urmă de bolșevici. În primăvara anului 1920, Armata Roșie a ocupat toată regiunea din stânga Nistrului, în care au instaurat puterea sovietică. Revoltele populației nemulțumite erau înăbușite violent. z Enumeră doleanțele naționale ale românilor din regiunea transnistreană. z Explică statutul politico-administrativ al regiunii transnistrene în anii 1918–1924. Formarea RASSM. URSS avea tendințe expansioniste, urmărind exportul comunismului. Concomitent cu procesul de consolidare a organelor sovietice, în decursul anului 1924 au fost întreprinse măsuri în vederea constituirii unei noi formațiuni statale în raioanele din stânga Nistrului. Viziuni istoriografice „Anul 1924 este un an crucial pentru destinul moldovenilor de pe malurile Nistrului, unii cetăţeni ai României, alţii supuşi ai Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. …După Revoluţia bolşevică din Octombrie, relaţiile sovieto-române rămâneau blocate şi tensionate. Motivele acestui blocaj erau pretenţiile Sovietelor asupra Basarabiei, revenită in 1918 la vatra strămoşească.” Gh. Cojocaru. Cominternul și originile moldovenismului z Identifică cauza tensionării relațiilor sovieto-române. 85 POLITICĂ, ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Un grup format din zece comuniști (Pavel Tcacenko [I. Antipov], S. Timov [Sol. Tinkelman], Gr. Kotovski, toți originari din Basarabia, și Ion Dic-Dicescu [I. Canton], Al. Bădulescu, T. Diamandescu, A. Zalik, T. Popovici, A. Nicolau și T. Chioran, imigranți politici din România) a înaintat inițiativa de a crea o republică moldovenească în regiunea transnistreană. Ei au elaborat Memoriul cu privire la necesitatea creării Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești (RASSM), urmărind scopul de a promova ideile comuniste bolșevice în Basarabia, cu speranța că populația regiunii dintre Prut și Nistru va dori să se alipească la această nouă republică. Un alt obiectiv al acestui demers a fost crearea unui „cap de pod” pentru expansiunea sovietică în direcția sud-vest, prin România în Balcani și Europa Centrală. La 4 februarie 1924, Memoriul a fost trimis pentru examinare la CC PC(b) din toată Rusia. Propunerea a fost acceptată și încredințată CC PC(b) din Ucraina pentru soluționare. În septembrie 1924, diversiunea de la Tatarbunar, prin care sovietele urmăreau reocuparea Basarabiei, a eșuat, ceea ce a accelerat procesul de formare a Republicii Moldovenești. La 19 septembrie 1924 s-a adoptat Hotărârea privind formarea RASSM. Documentul prevedea delimitarea teritoriului viitoarei republici, capitala, organele de conducere, se stabilea și dezvoltarea așa-zisei „limbi literare moldovenești”. La 12 octombrie 1924, Sesiunea a III-a a Comitetului Executiv Central din Ucraina a aprobat constituirea RASSM în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. La finele anului 1924, teritoriul RASSM cuprindea o suprafață de 8,1 mii km², împărțită în 12 raioane cu 392 de localități, organizate în 164 de soviete sătești, cu o populație de 516-751 de locuitori. Componența etnică era diversă și reflecta caracterul multicultural al regiunii: moldovenii constituiau 32%, ucrainenii – 38%, evreii – 11%, rușii – 11%, alte naționalități – 8%. Capitala RASSM a fost stabilită inițial în orașul Balta (1924–1929), ulterior mutată în orașul Tiraspol (1929–1940). În RASSM au fost impuse structurile politice specifice regimului totalitar bolșevic în toată Uniunea Sovietică. Structura locală a PC(b) a fost Comitetul Regional Moldovenesc al PC(b) din Ucraina constituit în decembrie 1924. De asemenea, în RASSM au fost create sovietele de deputați, organizațiile bolșevice pentru tineret, sindicatele de tip sovietic. Represiunea și controlul social erau realizate de organul de securitate – NKVD, care exercita un rol determinant în menținerea ordinii și loialității față de sistem. În luna aprilie 1925 au fost constituite organele executive supreme – Comitetul Executiv Central (CEC) și Consiliul Comisarilor Poporului (CCP), G. Starâi (Borisov) a fost ales președinte al Prezidiului CEC, în timp ce A. Stroev a fost numit președinte al CCP. Aceste instituții au avut un rol esențial în implementarea politicilor totalitare pe teritoriul RASSM. La 23 aprilie 1925, Congresul I al Sovietelor de deputați ai muncitorilor, țăranilor și soldaților din RASSM a adoptat Constituția Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești. Conform Constituției RASSM, puterea legislativă era exercitată de: Congresul sovietelor de deputați ai muncitorilor şi ţăranilor din RASSM, iar în perioada dintre congrese, de CEC şi Prezidiul său. z Identifică etapele constituirii RASS Moldovenești. z Numește organele de conducere a RASSM. z Exprimă-ți opinia dacă noul stat creat reprezenta voința populației. Documentar „2. Republica Moldovenească ar putea juca același rol de factor politico-propagandistic pe care îl joacă Republica Belarusă față de Polonia și Republica Carelă față de Finlanda. Ea ar focaliza atenția și simpatia populației basarabene și ar crea pretexte evidente în pretențiile alipirii la Republica Moldovenească a Basarabiei. Din acest punct de vedere, devine imperioasă necesitatea de a se crea anume o republică socialistă, și nu o regiune autonomă în componența URSS. Unirea teritoriilor de pe ambele părți ale Nistrului ar servi drept breșă strategică a URSS față de Balcani (prin Dobrogea) și față de Europa Centrală (prin Bucovina și Galiția), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în scopuri militare și politice. [...] Ruperea Basarabiei de România, la rândul său, va avea o serie de consecințe, de ordin internațional: a. În primul rând, acest fapt va zdruncina unitatea «României Mari», național-consolidate și va lovi autoritatea morală a burgheziei, care mai bravează până în prezent cu realizarea idealului național român. b. Același fapt va servi drept un impuls suplimentar în tendința provinciilor nou-alăturate (la România) la autodeterminarea lor națională. Iar organizarea (de stat) a minorităților naționale (a bulgarilor, a găgăuzilor), care vor trăi în limitele viitoarei Republici Moldovenești, va servi drept exemplu pentru minoritățile naționale, care populează Vechiul Regat român. [...]” Memoriu cu privire la necesitatea creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, Moscova, 4 februarie 1924 z Identifică obiectivele urmărite de bolșevici prin crearea RASSM. z Exprimă-ți opinia referitoare la rolul propagandistic pe care urma să-l joace situația minorităților în Republica Moldovenească. 86 Unitatea III Membrii Comitetului Revoluționar Provizoriu al RASS Moldovenești (1924), cărora li s-a încredințat sarcina organizării republicii. De la stânga la dreapta: Gr. Kotovski, G. Buciușcanu, Gh. Starâi (președinte), I. Krivorukov, A. Stroev, I. Badeev Evoluția socioeconomică. Principala ramură economică în RASSM a fost agricultura. În perioada interbelică s-a lărgit suprafața cultivată și a sporit volumul producției agrare. Accentul s-a pus pe dezvoltarea legumiculturii și pomiculturii. Ca și în întreaga Uniune Sovietică, în RASSM din anul 1924 au început procesele social-economice specifice spațiului sovietic acestei perioade. În urma abuzurilor funcționarilor, a fiscalității excesive, a condițiilor climatice dificile, a secetei – în 1925 a început foametea, care a cuprins întreg teritoriul RASSM. De la începutul campaniei de rechiziție a cerealelor până în decembrie 1924, pe teritoriul republicii autonome au avut loc 3 568 de cazuri de confiscare forțată a produselor agricole, au fost deschise dosare penale la 230 de țărani, dintre care 177 au fost condamnați. Colectivizarea forțată. În anul 1927 în RASSM între țărani și autorități au izbucnit primele conflicte generate de așa-numita criză a colectării cerealelor. Proprietarii de pământ au refuzat să predea produsele agricole la prețuri reduse impuse de guvern. În ciuda dificultăților și a absenței condițiilor favorabile, în 1929 autoritățile au început o campanie de colectivizare forțată în RASSM. Aceasta a implicat arestări individuale sau în grupuri ale proprietarilor de pământ, numiți „chiaburi”. Considerați principalul obstacol în calea procesului de colectivizare, ei au fost supuși deportărilor masive. Sute de familii au fost abuziv incluse în categoria „chiaburilor”, confiscându-li-se averile și deportându-le în regiuni îndepărtate, cum ar fi Arhanghelsk, Tomsk sau insula Solovki din Marea Albă. Metodele administrative, fiscale și fizice au accelerat ritmurile colectivizării: dacă în 1927 doar 8% din gospodării fuseseră colectivizate, în februarie 1930 această cifră crescuse la 30%, iar în martie al aceluiași an la peste 45%, adică 53 766 de gospodării. Această schimbare rapidă a dus la o reconfigurare radicală a modului de viață și a economiei rurale. În 1932, peste 80% din gospodăriile țărănești din RASSM fuseseră incluse în colhozuri, iar în 1940 – 98%. Foametea. În a doua jumătate a anului 1932 a survenit o foamete devastatoare, soldată cu pierderea tragică a zeci de mii de vieți. Cauzele principale au fost: politica fiscală exagerată și rechizițiile forțate ale produselor agricole de la țărani; seceta și condițiile climatice nefavorabile din prima jumătate a anului 1932; abuzurile funcționarilor de implementare forțată a colectivizării. Foametea s-a agravat în vara lui 1932, aproximativ 60% din familiile țărănești din RASSM sufereau de foame, cele mai afectate fiind raioanele Ananiev, Balta, Birzula și Codâma. Aceasta a atins punctul culminant în primele șapte luni ale anului 1933. În acest context, autoritățile sovietice au ales să exporte cereale, în loc să salveze viețile oamenilor. Numărul estimativ al victimelor foametei variază între 20 000 și 35 000. Această tragedie a fost parte din Holodomorul din Ucraina Sovietică. Foametea și represiunile au cauzat fuga populației peste Nistru. Pentru a opri exodul, autoritățile sovietice au folosit armele, astfel că la 23 februarie 1932, la Olănești, sovieticii au omorât 40 de persoane și au rănit altele. Industrializarea. În perioada NEP (1921–1928) a fost favorizată dezvoltarea industriei tradiționale, bazate pe materii prime locale. În 1925 existau 3 256 de întreprinderi și ateliere meșteșugărești, 31 de întreprinderi mari de stat, 174 cooperative și 3 051 particulare. Conducerea RASSM a pus accentul pe reutilarea întreprinderilor existente și construirea unor noi fabrici și uzine. În 1926, Fabrica de Zahăr din Spațiul istoric z Enumeră unitățile teritorial-administrative ale RASSM. z Explică misiunea acestei structuri statale cu referire la vecinătatea României. Manifestare de propagare a colectivizării și lichidării chiaburilor în calitate de clasă socială R S S U C R A I N E A N Ă R A S S M R O M Â N I A b B a s a r a i a BALTA (1924–1928) – Capitale ale RASSM (anii) Centre raionale – Denumiri ale raioanelor și centrelor raionale Hotare între raioane (1927) ROMÂNIA – State vecine URSS Legendă CAMENCA CAMENCA PESCEANA CRUTENI (CRUTÂI) R Â B N I ȚA BALTA (1924-1928) BÂRZULA (1928-1929) ANANIEV OCNA ROȘIE DUBĂSARI GRIGORIOPOL TIRASPOL (1929-1940) CIORNA SLOBOZIA VALEA HOȚULUI KODÂMA HARTA RASS MOLDOVENEȘTI 87 POLITICĂ, ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Râbnița a fost restabilită, iar producția industrială a crescut la 20,4 mil. de ruble în 1927–1928. Începând cu 1929, s-a introdus dezvoltarea planificată a economiei. În 1937 funcționau opt fabrici de vin și aproximativ 30 de puncte de vinificație. La sfârșitul anilor ’30, în RASSM funcționau peste 2 500 de întreprinderi, inclusiv uzine și fabrici, alături de mori mici și alte ateliere. Treptat, 14 dintre cele mai mari întreprinderi, inclusiv cele de cărămidă și morărit, s-au unit în Combinatul Industrial Moldovenesc. În 1937, peste 120 de întreprinderi de stat au fost grupate în trei ramuri controlate de Comisariatele Poporului pentru industria alimentară, cea locală și a lemnului, cu o producție totală de 65,5 mil. de ruble. În 1937, industria de conserve a produs 38 mil. de unități, comparativ cu 15,1 mil. în 1932. Volumul producției industriale a crescut de opt ori în 1937 față de 1913. În 1939, întreprinderile industriale de stat au generat mărfuri de 73,8 mil. de ruble, de 14 ori mai mult decât în 1913. Totuși, economia RASSM a rămas preponderent agrară. În 1926, 89,9% din populație era angajată în agricultură și doar 0,4% – la fabrici și uzine. Deschiderea unor întreprinderi industriale a determinat strămutarea mai multor locuitori din alte regiuni ale URSS-ului în RASSM. Numărul total de muncitori și angajați în economia republicii a crescut la 61 800 în 1939. Industrializarea a avut un cost ridicat pentru populație, cu impozitare excesivă și prețuri disproporționate. Regimul stalinist a introdus forme de exploatare indirectă, inclusiv „întrecerile socialiste”. Lucrătorii erau adesea prost plătiți și lipsiți de condiții adecvate de muncă. z Explică modul în care țăranii au finanțat industrializarea în RASSM. z Apreciază consecințele politicilor de colectivizare și industrializare asupra populației RASSM. Politica culturală din anii ’30 a avut ca obiective atât construirea ,,omului nou” sovietic ateu, cât și încercarea de a impune o identitate inventată moldovenească, distinctă de cea română. Un proces semnificativ în această direcție a fost moldovenizarea, care a avut un caracter antinațional și antiromânesc. Sovieticii au susținut teza unei „națiuni” moldovenești distincte de cea română. Una dintre măsurile-cheie ale acestei politici a fost distrugerea instituțiilor religioase, a bisericilor și mănăstirilor, arderea icoanelor. A fost începută o luptă contra tradițiilor, fiind etichetate ca reminiscențe înapoiate ale trecutului. Au fost înființate noi instituții de învățământ: Institutul Pedagogic din Tiraspol; Institutul de Învățători din Balta, și au fost deschise școli agricole și profesionale. De asemenea, au fost create peste 550 de case de cultură și peste 1 000 de biblioteci. Toate instituțiile, pe lângă scopuri educative, urmăreau obiective politico-propagandistice de deznaționalizare a populației românești. Presa a avut un rol semnificativ în formarea culturii sovietice și a identității sovietice în rândul copiilor. Începând cu anul 1924, au fost publicate ziare precum „Plugarul Roș” (din 1930 „Moldova Socialistă”) și reviste pentru copii și adolescenți („Tânărul leninist” și „Scânteia leninistă”). Un moment important în această perioadă a fost trecerea scrisului la grafia latină în 1932. Această schimbare a contribuit la răspândirea valorilor naționale românești și la promovarea limbii române în regiune. Însă, în 1938, grafia latină a fost interzisă sub pretextul că nu era cunoscută de majoritatea populației din RASSM și că a contribuit la românizarea limbii moldovenești. z Identifică politicile culturale promovate de bolșevici în RASSM. z Apreciază impactul cultural asupra identității populației RASSM. Represiunile staliniste în RASSM. Regimul sovietic a adoptat o politică represivă în anii ’30, cu teroare sistematică care a afectat toate categoriile sociale. În 1930, odată cu declanșarea colectivizării forțate a gospodăriilor țărănești, conducerea Partidului bolșevic a Indicatori statistici Tabel. Întreprinderile industriale din RASSM (1932) Profilul întreprinderii Nr. de întreprinderi Nr. de muncitori Energetic 1 40 Al materialelor de construcție 8 796 Metalurgic 1 120 De prelucrare a lemnului 3 366 Confecții 1 264 Pielărie 1 3 Alimentar 39 1 958 Inclusiv de producere a conservelor 3 1 141 În total 54 3 575 Sursă: Стратиевский К.В. Промышленность Молдавской АССР (1924–1940), Кишинев, 2007, p. 64 z Apreciază gradul de industrializare a RASSM în anul 1932. z Explică interdependența dintre politica economică a statului sovietic, industrializarea RASSM și realitățile sociale din RASSM în 1932–1933. 88 Unitatea III început să promoveze lichidarea „chiaburilor” ca pătură socială. În RASSM, peste 3 200 de gospodării țărănești au fost catalogate drept „chiaburești”. Dintre acestea, 344 de familii au fost declarate „antirevoluționare și antisovietice”. Cei mai mulți „chiaburi” au fost deposedați de orice avere și deportați, cu familiile, în regiunile îndepărtate ale URSS. Alte 359 de familii au fost strămutate în interiorul RASSM. Deportarea țăranilor a continuat și în anii următori. În timpul „Marii Epurări” peste 10 000 de cetățeni au fost condamnați. Represiunile politice au afectat întreaga societate, cu denunțuri și învinuiri adesea nefondate. Apogeul terorii roșii a fost atins în anul 1937, printre victimele represiunilor în RASSM au fost adepţii şi promotorii grafiei latine, scriitorii, colaboratorii Editurii de Stat, redactorii de ziare: S. Lehtţir, T. Malai, D. Milev, N. Cabac, N. Marcov, R Sănduţă, M. Gruman etc., reprezentanți ai conducerii de vârf a RASSM: Gr. Starâi – preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, E. Voronovici – preşedintele Comitetului Executiv Central al RASSM, N. Golub – secretarul Comitetului regional de partid, comisarii T. Skuls, D. Moroz, A. Solomko şi alţii. z Distinge categoriile de populație ce erau supuse represiunilor sovietice. z Explică cauza distrugerii „chiaburimii” ca clasă socială. z Apreciază consecințele politicilor represive asupra populației RASSM. Documentar „Pe malul stâng al Nistrului, de la Kameneț-Podolsk și până la Marea Neagră, locuiește o populație de 7 000 000 de români-moldoveni blânzi și umiliți… Moldovenii au ocupat aceste locuri încă de pe vremurile expansiunii romanilor de la munți spre răsărit și ale descălecatului Moldovei în veacul al XIV-lea. Vicisitudinile istoriei au vrut ca acum 14 ani acești români să fie înglobați în Uniunea Sovietică… Sovietele urmăresc metodic distrugerea religiei, obiceiurilor și a familiei moldovenilor. Li se confiscă produsul muncii lor, li se sechestrează averea, oricât de mică ar fi ea, și îi silesc cu forța să se înscrie în gospodăriile colective «colhozuri», unde ei sunt sortiți unei existențe de sclavi… De la o vreme guvernul comunist al republicii a dispus ca moldovenii să fie deportați treptat în Siberia și în regiunea Arhanghelsk din nordul Rusiei, unde nu-i așteaptă decât moartea. Aceasta nu este decât aducerea la îndeplinire a planului infernal sovietic de a extermina completamente această populație neadaptabilă comunismului.” (Memoriul românilor transnistreni înaintat Ligii Națiunilor, martie 1932) z Identifică în document politicile totalitare ale statului sovietic utilizate în RASSM. z Explică consecințele imediate și de durată asupra populației. z Exprimă-ți opinia față de mobilizarea grupurilor de oameni pentru a propaga crearea de colhozuri. Consolidare și reflecție Activitate independentă 1. Explică controversa istorică, cu ajutorul surselor scrise și al celor cartografice, cu referire la componența etnică a republicii formate, dacă „Pe malul stâng al Nistrului, de la Kameneț-Podolsk și până la Marea Neagră locuiește o populație de 7 000 000 de români-moldoveni blânzi și umiliți”. 2.Elaborează o schemă a sistemului politic instituit în RASSM. 3.Completează un tabel cronologic pe tema: Evoluția RASSM, după cum urmează: Dată Eveniment Consecință Activitate în echipă 4.Redactează în pereche cu colegul/ colega de bancă un demers, în numele populației RASSM din anii interbelici, către organizațiile internaționale, în care vei raporta încălcările drepturilor omului constatate. Aduceți argumente relevante. 5.Elaborați un discurs cu subiectul: Violența – semn distinctiv al regimurilor totalitare, utilizând noțiuni și termeni din temă. Formulare de concluzii 6.Exprimă-ți atitudinea față de politicile represive ale autorităților comuniste în raport cu populația din RASSM. 7.Argumentează caracterul nejustificat al mijloacelor utilizate de regimul totalitar comunist în realizarea obiectivelor politicii sale externe. Sugestie de temă pentru acasă 8.Elaborează un eseu pe tema: Impactul politicilor totalitare asupra populației RASSM. 9.Realizează o fișă informativă/flyer cu referință la RASSM – concept, ideologie, evoluție. 93 POLITICĂ, ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ În 1929, în SUA a izbucnit o puternică criză economică, care a durat până în 1933, cu impact mondial şi consecinţe nemaiîntâlnite până atunci. Declanșarea ei a avut un șir de cauze: supraproducția de alimente și bunuri industriale, dezvoltarea spontană a pieței și suprasaturarea acesteia cu mărfuri, incapacitatea populației de a cumpăra tot ceea ce a fost oferit de producător, speculația financiară, abuzul de credite de consum şi de speculaţii bursiere, care s-a practicat în SUA în anii primului deceniu interbelic, derapaje financiare etc. În plus, dolarul era în declin pe fundalul revenirii Marii Britanii la standardul-aur de dinainte de război. Valoarea scăzută a dolarului a limitat exporturile din Marea Britanie, dar a stimulat importurile din SUA. Acest lucru a contribuit la „mișcarea” rezervelor de aur din Marea Britanie către Banca Rezervei Federale din New York. Declanșatorul prăbușirii a fost Marele Crah din 24 octombrie 1929 la bursa din New York, cunoscut ca Joia neagră. Marea Depresiune a avut un caracter global, practic toate țările au resimțit consecințele sale negative, cu excepția URSS-ului, în care se desfășura industrializarea și colectivizarea, iar cel mai mult a lovit SUA; a fost de lungă durată, în unele țări prelungindu-se până în 1935; a avut impact și a afectat toate domeniile vieții: social, economic, politic, spiritual. z Explică cauzele Marii Depresiuni. Trăsături. Criza economică din anii 1929–1933 s-a manifestat prin falimentarea întreprinderilor, reducerea forţei de muncă, scăderea salariilor, creşterea şomajului, scăderea exporturilor şi a producţiei industriale, marşuri ale foamei etc. Ţările subdezvoltate şi în curs de industrializare au fost cele mai lovite, deoarece economia lor depindea de comerţul cu produse agricole şi materii prime. Din 1929 şi până în 1933, Marea Depresiune a distrus cei trei piloni ai economiei mondiMarea Depresiune. „New Deal” – model pentru depăşirea crizei economice 1929–1933 – Marea Depresiune. Marea Depresiune – numele dat Crizei Economice Mondiale (1929–1933). Fermieri distrugând laptele în timpul Marii Depresiuni, SUA, 1933 z Expune-ți opinia asupra realității prezentate de sursă. z Explică care au fost cauzele acestor acțiuni. 20 Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric Unitatea III z Explică sintagma Joia neagră. z Asociază termeni și noțiuni în raport cu data de 24 octombrie 1929. Indicatori statistici Tabel. Schimbările în indicatorii economici în perioada 1929–1932 SUA Marea Britanie Franța Germania Producția industrială –46% –23% –24% –41% Prețurile angro –32% –33% –34% –29% Comerțul extern –70% –60% –54% –61% Șomajul +607% +129% +214% +232% Sursă: Jerome Blum, Rondo Cameron, Thomas G. Barnes. The European world: a history (2nd ed. 1970), p. 885. z Determină cele mai afectate domenii economice în cadrul Marii Depresiuni. z Explică diferența indicatorilor economici de la un stat la altul. z Interpretează argumentat raportul procentual al șomajului. Dorothea Lange (fotografă americană), Mama migrantă. Imagine-emblemă pentru Marea Depresiune 94 Unitatea III ale: producţia; circulaţia internaţională de mărfuri şi capital; sistemul monetar internaţional. Până în 1932, producția industrială din SUA a scăzut cu 46%. Criza a declanșat un val de falimente bancare. Nivelul de trai al populației a scăzut brusc. Au rămas șomeri 10-15 mil. de oameni, iar rata șomajului a crescut la 25%. Mulți și-au pierdut casele și au ajuns pe stradă, fiind cunoscute „Orașe Hoover”, construite din cutii și deșeuri de construcții. Criza industrială s-a împletit cu cea agrară. Recolta de grâu a scăzut cu 36% până în 1934, cea de porumb cu 45%. Prețurile la produsele agricole au scăzut cu 58%, iar circa 40% din venitul fermei erau îndreptate spre achitarea datoriilor și a impozitelor. În Marea Britanie a avut loc căderea bursei şi dezechilibrarea bugetului din cauza cheltuielilor sociale. Falimentul multor bănci din Germania şi Austria, care aveau şi capital englez, a dus la scăderea capitalurilor engleze, diminuarea rezervei de aur şi ameninţarea stabilităţii lirei. S-au închis întreprinderi. A crescut șomajul – de la 1,4 mil. în 1929 la 3 mil. în 1932. Franţa a fost afectată mult mai târziu de criza economică decât alte state. Scăderea producţiei industriale a fost resimţită abia la sfârşitul anului 1930, deoarece sectorul ei agricol era încă foarte extins. Această întârziere se datora şi faptului că Franţa primise teritorii industrializate, beneficia de reparaţii din partea Germaniei. Însă criza economică în Franţa a fost mai îndelungată, fiind înregistrate două căderi economice: în 1932 şi în 1935, ce au dus la slăbirea poziţiilor internaţionale ale Parisului. Producția industrială a scăzut în 1932 cu 24% față de 1929, producția de automobile a ajuns la 69,6% față de 1929, comerțul extern a scăzut cu 54%. În 1935 erau 4,2 mil. de șomeri. Criza a atins iniţial economia din Germania, care era mai fragilă, fiind dependentă de creditul american. În primăvara anului 1931, falimentul băncii Kredit Anstalt din Viena a antrenat prăbuşirea întregului sistem bancar austriac. Prin ricoşeu, băncile germane au intrat, la rândul lor, în criză. Cancelarul german Bruning a decretat închiderea tuturor băncilor şi izolarea mărcii de lumea exterioară. Șomajul a atins un nivel înalt. z Enumeră trăsăturile Marii Depresiuni. z Descrie cum s-au manifestat aceste trăsături în diverse state. Măsuri pentru depășirea crizei. În Marea Britanie, în septembrie 1931 a fost abandonată convertibilitatea lirei în aur. Această decizie a afectat grav Banca Franţei şi pe cea a Japoniei, care deţineau depozite de lire în calitate de monedă de schimb. S-a lansat campania publicitară pentru promovarea produselor autohtone – „Buy British”, s-au acordat credite ieftine, a fost favorizată concentrarea întreprinderilor miniere şi siderurgice, s-au redus taxele pentru export, a fost subvenţionat sectorul agricol, s-a creat un fond de stabilizare a schimburilor, s-a renunţat la politica liber-schimbului în favoarea protecţionismului – au fost introduse taxe vamale protecţioniste mari (10–33%), iar prin Acordul de la Ottawa din 1932 cu dominioanele a fost încheiat un regim preferenţial reciproc. Economia Marii Britanii a luat avânt până în 1937, când producţia a reprezentat 123,9% faţă de 1929. Pentru a-şi stabiliza sistemul financiar, Franţa a recurs la devalorizarea monedei. În imperiul său colonial, Franţa a constituit o zonă a francului. În 1939, nivelul economiei franceze nu atinsese încă nivelul din 1929. Această stare economică s-a manifestat printr-o insuficienViziuni istoriografice „Din 1933, creșterea economiei [Germaniei – n.n.] fusese direcționată în principal către nevoile războiului și către consumul civil. În perioada cuprinsă între 1936 și 1939, peste două treimi din totalul investițiilor germane fuseseră îndreptate înspre obiective ținând de război.” R. Overy z Explică legătura cauzală dintre anul 1933 și economia de război în Germania interbelică. z Asociază evoluția economică și politică a Germaniei în perioada 1936–1939. Indicatori statistici Tabel. Indicii producţiei industriale după criza din 1929 (1929 = 100%) Statul/ anul 1930 1931 1932 1933 1934 1935 SUA 83 69 55 63 69 79 Marea Britanie 94 86 89 95 105 114 Franţa – 99 85 74 83 79 Germania 86 72 59 68 83 96 Austria – 91 78 66 68 75 Italia – 93 84 77 83 85 Cehoslovacia – 91 64 60 67 70 Ungaria – 87 82 88 99 107 România – – 105 82 101 126 Sursă: Enciclopedie de istorie universală / De Agostine, Bucureşti, All Educaţional, 2003, p. 505. z Compară situația statelor în perioada 1932–1935 față de cea din 1929. 95 POLITICĂ, ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ ţă a investiţiilor, care au antrenat învechirea tehnologică şi a frânat capacitatea de producţie. Fenomenul a fost mai accentuat în uzinele de armament şi tehnică militară, astfel că, la momentul declanşării celui de-Al Doilea Război Mondial, Franţa nu era economic pregătită. În Germania şi Italia s-au implementat modele dirijiste. Aceste ţări, în 1938, au pus baza unei zone a mărcii în Europa, întreţinând relaţii privilegiate cu Japonia. S-au luat măsuri pentru creşterea producţiei agricole şi industriale şi limitarea importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de înlocuire pentru benzină, cauciuc, fibre din bumbac. În Italia măsurile au fost dublate de o uriaşă mobilizare a forţei de muncă prin intermediul corporatismului. Din 1935, prestarea unei munci a fost obligatorie pentru toţi tinerii de ambele sexe. În 1939, Germania a devenit a doua putere industrială a lumii după SUA. z Identifică asemănări și deosebiri în politica statelor referitoare la combaterea urmărilor crizei. Consecinţele Marii Depresiuni. Criza din 1929–1933 a reprezentat eşecul tentativei şi al efortului de a restabili componentele esenţiale ale doctrinei liberale în economie și a orientat societatea spre alte modele economice. Urmările politice ale crizei au fost mai puternice şi mai nefaste pentru omenire decât consecinţele ei economice. În Germania ea a dus la instaurarea regimului totalitar nazist, în Franţa şi Anglia a dus la instabilitatea guvernelor, dar și la crize în interiorul partidelor, precum în cel liberal, care nu au putut gestiona situația. Preocupările pentru îndepărtarea consecințelor economice şi financiare au distras atenţia de la pericolele politice iminente – revizionismul şi revanşismul, manifestate de statele totalitare. z Exprimă-ți opinia asupra impactului politic al crizei economice. Programul „New Deal” și redresarea economică. Inaugurarea președintelui SUA Franklin Delano Roosevelt, pe 4 martie 1933, a vestit „New Deal”-ul, una dintre cele mai faimoase și eficiente reforme menite să depășească criza din istorie. Au urmat celebrele O sută de zile de noi inițiative. Scopul principal al lui Roosevelt a fost intervenția activă a statului în procesul de producție socială. În implementarea „New Deal”-ului au fost remarcate două etape: prima – din 1933 până în 1935 și a doua etapă – din 1935. În primul rând, a fost salvat sistemul bancar. Congresul a adoptat Legea federală privind Banca de Urgență și Legea Glass-Steagall pentru a oferi supraveghere bancară. Măsurile au dus la o reducere a numărului băncilor în 1933–1939 cu 15%, iar activele lor au crescut cu 37%. SUA au abandonat standardul-aur, au retras aurul din circulație și au devalorizat (depreciat) dolarul, au interzis exportul de aur. Al doilea domeniu de redresare economică a fost politica fiscală sau cheltuielile federale. În 1933–1934, Congresul a autorizat 3,3 mld. de dolari în cheltuieli de urgență pentru crearea de locuri de muncă și ameliorarea statelor. Cea mai importantă parte a „noului curs” a fost cea de revigorare a industriei. A fost adoptată Legea privind restabilirea industriei naționale, 16 iunie 1933, fiind introdus un sistem de reglementare de stat a acesteia. A fost înființată Administrația Națională de Recuperare Industrială. Accentul a fost pus pe „coduri de concurență loială”, care determinau volumul producției, nivelul minim de preț, nivelurile salariale, durata Cariere în istorie Franklin Delano ROOSEVELT Al 32-lea preşedinte al SUA (1933–1945), a condus SUA în anii grei de după Criza Economică Mondială şi cel de-Al Doilea Război Mondial (1939–1945). A fost inițial adeptul neutralităţii, dar evenimentele din anii ’30 şi ascensiunea URSS îl conving să redefinească politica externă conform liniilor trasate de Wilson. A lansat programul „New Deal” – „noul curs” prin care a înlăturat consecințele Marii Crize Economice. S-a implicat activ prin acţiuni diplomatice, acordare de ajutor aliaţilor în cel de-Al Doilea Război Mondial, fiind adeptul organizării noi a lumii pe principii democratice, prin intermediul ONU. A participat la conferinţele interaliate de la Teheran și Yalta. z Apreciază rolul lui F.D. Roosevelt în istoria contemporană a SUA. Poster „Aplicarea Programului «New Deal»″, 1936 96 Unitatea III săptămânii de lucru, piețele pentru produse și o politică unică de preț, condițiile de angajare. Nu a fost permisă nicio discriminare între membrii de sindicat. Pentru a depăși criza agrară, la începutul anului 1933 a fost adoptată Legea de reglementare a agriculturii, fiind creată și Administrația de Reglementare Agricolă. Legea prevedea măsuri de ridicare a prețurilor la produsele agricole la nivelul anilor 1909–1914, reducerea suprafeței terenurilor cultivate și a capetelor de animale. Pentru fiecare hectar nesemănat, fermierii au primit despăgubiri și un bonus, o taxă pe făină și o taxă pe fire de bumbac. Au fost luate măsuri de urgență pentru finanțarea datoriei fermelor de stat, care la începutul anului 1933 a ajuns la 12 mld. de dolari. În 1933–1935, fermierii au primit peste 2 mld. de dolari în calitate de împrumuturi, iar vânzarea fermelor falimentare la licitație a încetat. Implementarea acestei legi a dus la distrugerea a circa 10 mil. de acri de suprafețe însămânțate cu bumbac și 1/4 din toate culturile. Doar într-un an de funcționare au fost sacrificate 23 mil. de capete de bovine și 6,4 mil. de capete de porcine. Carnea animalelor sacrificate a fost transformată în îngrășământ. Astfel, a fost posibilă menținerea prețurilor și îmbunătățirea situației în sectorul agricol: până în 1936 veniturile fermierilor au crescut cu 50%. Datorită împrumuturilor, multe ferme au făcut față crizei. Cu toate acestea, aproximativ 10% din toate fermele (600 mii) au dat faliment și au fost vândute. z Explică necesitatea măsurilor aspre ale programelor din agricultură. z Apreciază importanța măsurilor din domeniul economic pentru depășirea crizei. Domeniul social. În primele O sută de zile au fost puse în aplicare trei programe de creare a locurilor de muncă. Primul proiect era destinat tinerilor șomeri cu vârsta între 18 și 25 de ani, fără mijloace și anumite abilități, cărora li s-au oferit hrană, locuință, uniforme gratuite și au fost plătiți cu 1 dolar pe zi. Ei au fost angajați să lucreze la defrişarea pădurilor, la reîmpăduriri, reparația drumurilor și la restaurarea parcurilor. Numărul tinerilor care au trecut prin lagărele de muncă a fost de 3 mil. În 1933 a fost creată Administrația Văii Tennessee (Tennessee River Valley Authority), drept urmare a activității căreia s-au construit centrale hidroelectrice, s-au efectuat împăduriri și controlul eroziunii solului, s-a controlat industria, alimentată de centrala din Tennessee. Au fost create locuri de muncă pentru 40 mii de oameni. Rata șomajului a scăzut constant de la 25% în 1933 la 10% în 1937. Au fost adoptate Legea Wagner, Legea privind angajarea echitabilă, Legea asigurărilor sociale, prin care a fost recunoscută necesitatea lucrătorilor de a-și apăra interesele colective prin sindicate și prin încheierea de contracte colective cu angajatorii; muncitorilor li s-a acordat dreptul la grevă, erau prevăzute condiții echitabile de muncă, se interzicea folosirea muncii copiilor, se stabileau rate salariale uniforme la întreprinderile federale, niveluri minime și maxime ale acestora și săptamâna de lucru de 44 de ore. A fost introdus un sistem de ajutor de șomaj. Prin Legea pensiilor au fost stabilite pensiile de la vârsta de 65 de ani; asistență pentru bolnavi și invalizi. Fondurile de pensii s-au format din contribuțiile lucrătorilor și ale întreprinderilor. z Enumeră măsurile luate în domeniul social. z Justifică necesitatea aplicării acestor măsuri. Documentar „Eu propun [...] Congresului o lege menită să creeze o administrație a Văii Tennessee – o societate învestită cu puteri guvernamentale, dar posedând suplețea și inițiativa unei întreprinderi private. Va trebui să-i fie încredințată o responsabilitate foarte mare pentru a face planuri în vederea folosirii adecvate, a salvării și dezvoltării resurselor naturale ale bazinului Tennessee și ale teritoriului limitrof pentru binele economic și social al națiunii. Această administrație va trebui să fie învestită cu puterile necesare pentru a pune aceste planuri în execuție. Va fi însărcinată cu punerea în lucrare a instalațiilor de pe șirul de cascade și integrarea lor în acest vast plan.” F.D. Roosevelt. Mesaj prezidențial, 1935 z Identifică opinia autorului despre importanța creării administrației Văii Tennessee. z Demonstrează argumentat că „New Deal” conținea și măsuri de protecție a mediului. Statuia Libertății z Identifică în textul temei referințe la statuia din imagine. z Reflectă asupra simbolismului acestui monument pentru un american. 97 POLITICĂ, ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Lucrări publice și locuințe. A fost creată Administrația Lucrărilor Publice; pentru organizarea lucrărilor publice au fost alocate 3,3 mld. de dolari. „New Deal” a modificat peisajul Americii. Au fost construite baraje, străzi, autostrăzi, tuneluri, diguri și poduri, 80% din noile rețele de canalizare, 50% din instalațiile de apă, primării, spitale, aeroporturi și școli. S-a pus accent pe lucrări publice, o moștenire crucială a „New Deal”-ului devenind devotamentul față de idealul progresist al binelui public, mai degrabă decât interesul privat. Acțiunea rapidă a administrației Roosevelt a salvat piața imobiliară. În 1933 și în 1934 a fost reglementată ipoteca, cu scopul reducerii prețurilor la locuințe, prin care s-a restructurat datoria deținătorilor de credite ipotecare și s-au oferit garanții federale creditorilor ipotecari. Până la mijlocul anilor ’30, prețurile caselor au revenit la nivelurile din anii ’20. Educație și cultură. Agențiile de lucrări publice au demonstrat o preocupare fără precedent pentru promovarea educației publice. S-au construit și s-au reparat clădiri educaționale și au fost angajați peste 50 000 de profesori. Au fost construite 5 900 de școli noi, 31 300 au fost renovate și au fost construite săli de spectacol, biblioteci, laboratoare și cantine. Administrația Lucrărilor Publice a construit 6 656 de școli primare și secundare și aproape 700 de colegii și clădiri universitare. În afară de școli, au fost construite 105 biblioteci publice noi. S-au reparat și renovat aproximativ 94 mil. de cărți. Au fost construite și extinse muzee și au fost restaurate monumente, precum Statuia Libertății. Prin proiectele federale pentru scriitori, arte, teatru și muzică, cunoscute sub numele de Federal One, au fost angajați mii de artiști pentru a-și exprima creativitatea în folosul public, contribuind la decorarea clădirilor din diferite orașe. z Demonstrează importanța acțiunilor în domeniile lucrărilor publice și ale educației și culturii. Guvern și politică. Cea mai mare realizare instituțională a „New Deal”-ului a fost expansiunea autorității guvernului federal. Administrația Roosevelt a acționat rapid, implementând ideile progresiste privind finanțarea guvernamentală sistematică a lucrărilor publice, planificarea civică și reforma în numele binelui public. A extins competențele federale asupra difuzării radio prin Legea federală de comunicații din 1934. S-a ocupat de dezvoltarea transportului aerian prin Legea aeronautică civilă din 1938. „New Deal”-ul a subliniat superioritatea comunității în detrimentul câștigului privat, stabilind un nou standard pentru serviciul public, bunăstarea publică și preocuparea pentru toți oamenii. În domeniul politicii externe a fost adoptată Legea cu privire la neutralitate și a fost implementată politica de bună vecinătate. z Apreciază impactul „New Deal”-ului asupra societății americane. Activitate independentă 1. Numește trăsături comune ale Marii Crize Economice manifestate în diferite state. 2.Identifică elemente de intervenție a statului în economia diferitelor țări pentru combaterea urmărilor Marii Depresiuni. 3.Completează tabelul conceptual Legile „New Deal”-ului și acțiunea acestora, după cum urmează: Anul Legea Domeniul vizat Schimbarea produsă 4.Demonstrează relația cauză–efect dintre promovarea Noului curs și revigorarea economică a SUA. Activitate în echipă 5.Redactați împreună cu colegul/colega de bancă un discurs, în care veți arăta necesitatea aplicării unui program de reforme pentru depășirea Marii Depresiuni. 6.Exemplificați semnificația sintagmei bunăstarea publică printr-un clustering. Formulare de concluzii 7.Elaborează o sinteză a temei prin date, termeni, realizări. 8.Concluzionează asupra problemei: „New Deal”-ul a schimbat aspectul orașelor americane, utilizând metoda PRES: - punct de vedere, - raționament, - exemplu, - rezumat. 9.Emite judecăți de valoare asupra subiectului: A fost oare afectată democrația americană în timpul Crizei Economice Mondiale? Sugestie de temă pentru acasă 10. Creează un album de imagini Realizările reformelor „New Deal” în format electronic (domeniu la alegere). 11. Redactează un eseu Urmările Marii Depresiuni. 12. Studiu de caz: Un tânăr american în 1929 era fermier și nu avea unde să-și vândă carnea. Demonstrează argumentat că legile adoptate i-au oferit garanții de stat pentru a reveni în afaceri. Consolidare și reflecție 98 Unitatea III Politici de consolidare a statului național român. Noul cadru de dezvoltare economică a României interbelice* z Formulează trei enunțuri pe care le sugerează fotografia de epocă a orașului București. 1920 – adoptarea Legii pentru unificarea monetară. 1921 – adoptarea Legilor pentru reforma agrară în Bucovina, Basarabia, Oltenia, Muntenia, Transilvania. 1923 – constituirea Societății Naționale de Credit Industrial. Balanța comercială – raportul dintre valoarea generală a importului și cea a exportului unei țări. Curbe de sacrificiu – denumire dată în 1931–1933, în România, reducerii salariilor și pensiilor muncitorilor și funcționarilor publici. Neoliberalism - curent al doctrinei politice contemporane care susține intervenția limitată a statului în economie, în vederea stabilirii cadrului juridic care să permită organizarea concurenței, funcționarea armonioasă a prețurilor etc. 21 Jurnal istoric Timp istoric Dicționar istoric Unitatea III Vedere din București. Hotelul „Ateneu”, anii ’30 ai secolului XX Noile realități ale statului român și căile de dezvoltare. Marea Unire din 1918 a condus la constituirea unui cadru complet nou, teritorial, politic și social-economic de dezvoltare a statului și societății românești. Regatul României, întregit în hotarele sale firești, cuprindea peste 295 000 km2 și peste 15 mil. de locuitori față de Vechiul Regat, care nu depășea 137 000 km2 și circa 7,3 mil. de locuitori. În noile sale graniţe, România era un stat de mărime medie în Europa, ocupând locul 10 după suprafaţă şi locul 8 ca număr de locuitori. România devenise, în noile condiții istorice, o entitate economică, cu o piață internă unică, capabilă să tindă și să realizeze o dezvoltare de sine stătătoare. La rândul ei, independența economică conducea iremediabil la întărirea și afirmarea celei politice, ceea ce consolida poziția României în concertul statelor lumii. În vederea sincronizării proceselor politice, economice, administrative, a fost adoptat calendarul gregorian (stilul nou) pe întreg cuprinsul ţării, ziua de 1 aprilie 1919, pe stil vechi, devenind 15 aprilie – stil nou. Unificarea administrativă a României. Imediat după adoptarea actelor de Unire, a debutat acțiunea de integrare a provinciilor istorice în cadrul noului stat național unitar român. La 9/22 aprilie 1918 a fost publicat decretul prin care se ratifica unirea Basarabiei, la 13/ 26 decembrie 1918 – unirea Transilvaniei, iar la 19 decembrie 1918/ 1 ianuarie 1919 – unirea Bucovinei. În anii 1918–1925 s-a păstrat specificul organizărilor administrativ-teritoriale existente în provinciile istorice unite cu Vechiul Regat. Legea de unificare administrativă din 14 iunie 1925 stabilea o organizare administrativă unitară la nivelul întregului Regat. Teritoriul țării a fost împărțit în 71 de județe, 489 de plăşi și 8 879 de comune. Ulterior această structură inițială a suferit modificări la nivel de localități și plăși. Prin reforma administrativă din 14 august 1938, s-a introdus o nouă unitate administrativă – ținutul. Indicatori statistici Tabel. Populația României Anul Numărul populației 1920 17 393 149 1930 18 025 896 1940 19 933 802 Diagramă. Componența etnică a populației României conform Recensământului din 1930 (%) Alte naționalități Greci Sârbi și croați Turci Ruși Evrei Maghiari Tătari Pοlonezi Găgăuzi Romi Ruteni și ucraineni Germani Români 0.3 0.1 0.1 0.1 0.3 1.5 71.9 0.6 2 3.2 7.9 4.1 4 99 POLITICĂ, ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ Consolidarea potențialului economic al țării. Marea Unire a dus la întărirea potențialului economic al României, a creat condiții favorabile explorării bogățiilor solului și subsolului, a accentuat ponderea industriei în ansamblul economiei naționale. În primii ani după încheierea Primului Război Mondial, România s-a confruntat cu o situație economică extrem de dificilă, fapt ce a influențat hotărâtor asupra stării materiale a națiunii. În fața economiei românești au stat două scopuri: refacerea țării și integrarea la scară națională a tuturor ramurilor economice din întreg teritoriul statului. Refacerea economică a țării a durat din 1918 până în 1923. În ce privește căile de dezvoltare a țării, s-au conturat două concepții de politică economică: politica „prin noi înșine”, promovată de PNL și burghezia financiară-liberală, ce urmărea dezvoltarea economică prin forțe proprii, fără a exclude participarea capitalurilor străine; și politica „porților deschise”, promovată de Partidul Național-Țărănesc, de burghezia sătească, de o parte a burgheziei industriale din Transilvania și Banat, legată de capitalurile germane și austro-ungare, ce urmărea ca, prin acordarea unor concesii capitalurilor străine, să se obțină piețe mai avantajoase pentru cerealele românești. Tabel. Curente și idei privind calea de dezvoltare a României Neoliberalismul PNL Curentul „prin noi înșine” Mihail Manoilescu, Ștefan Zeletin, Vintilă Brătianu, I.Gh. Duca Țărănismul sau agrarianismul PNȚ Politica „porților deschise” Constantin Stere, Virgil Madgearu, Gheorghe Zane, Ion Mihalache În primul deceniu de după Unire (1918–1928), cu întrerupere, la guvernare s-a aflat PNL, de aceea politica guvernamentală s-a caracterizat prin aplicarea doctrinei „prin noi înșine”, care viza asigurarea independenței economice a României, modernizarea structurilor economiei naționale, prin creșterea intervenției statului în viața economică, fapt reflectat și în sporirea ponderii ministerelor economice în structura guvernamentală. Fiecare provincie a avut elemente specifice ale structurii sociale: în Basarabia era numeroasă țărănimea, iar intelectualitatea redusă, dar activă din punct de vedere politic; în Bucovina, majoritatea întreprinzătorilor capitaliști era de origine străină germană sau evreiască; în Transilvania dominau burghezia mică, industrială și comercială, dar și țărănimea și lucrătorii industriali. z Apreciază potențialul uman al economiei României. z Demonstrează că Marea Unire a crescut potențialul economic al țării. z Compară viziunile liberalilor și țărăniștilor privind dezvoltarea țării. Reforma agrară din 1921. Deși agricultura constituia principala ramură economică, ea se găsea într-o situaţie grea, din cauza slabei înzestrări tehnice, a lipsei animalelor de muncă, a concentrării terenurilor arabile în mâinile marilor latifundiari etc. Țărănimea reprezenta principala categorie socială a țării, însă în 1921, circa un milion de familii țărănești dețineau 46,7% din terenul arabil al ţării, în timp ce numai 1 171 de mari proprietari stăpâneau 42,5%. Rezolvarea problemei agrare era o necesitate a societății. Legea s-a aplicat în mod progresiv, pe regiuni, astfel pentru Basarabia a fost adoptată în 1920, iar pentru Vechiul Regat, Transilvania şi Bucovina în 1921. Conform Recensământului din 1930, 78,9% din populație a continuat să trăiască la sat; 21,1% era concentrată în orașe, ca București, cu 630 000 de locuitori, sau Chișinău, Cernăuți, Galați și Iași, cu cca 100 000 de locuitori fiecare. Ocupația Locuitori antrenați Agricultură 72,3% Activități industriale 9,4% Funcționari 4,8% Comerț și credit 4,2% z Apreciază potențialul uman al României și ocupațiile economice principale. z Analizează componența etnică a populației României. z Exprimă-ți opinia referitoare la nivelul de urbanizare și industrializare a țării conform datelor Recensământului din 1930. Primul Guvern al României Mari, în care au intrat reprezentanți ai provinciilor unite cu Țara în 1918. Pe rândul întâi, primul din dreapta este Ion Inculeț, reprezentantul Basarabiei. z Asociază imaginii termeni istorici. Timbre poștale emise de Poșta Română cu ocazia recensământului Populației din 1930 100 Unitatea III Prin implementarea reformei agrare, au fost confiscate aproximativ 66,1% din totalul proprietăților moșierești cu o suprafață de peste 100 ha, ducând astfel la o reducere a extinderii proprietăților mari. Un număr de 1,4 mil. de familii țărănești au fost împroprietărite prin răscumpărare cu un total de 3,7 mil. ha de teren arabil, la care s-au adăugat alte 2,7 mil. ha, ce au reprezentat izlazurile comunale. Această reformă a contribuit semnificativ la ameliorarea situației socioeconomice a țăranilor, a creat cadrul propice pentru activitățile de producție și a furnizat resursele de materie primă necesare pentru diverse sectoare, cum ar fi industria alimentară și cea textilă. Cu toate acestea, reforma agrară a prezentat și aspecte vulnerabile, vizibile prin utilizarea echipamentelor învechite și prin povara plății creditelor. Drept urmare a reformei agrare: y A fost deschisă calea către emanciparea economică a țăranilor. y S-au consolidat gospodăriile mijlocii, care ajung să dețină 32% din suprafața agricolă a țării, cu loturi care depășeau, în medie, 10 ha. y Lotul mediu al unei gospodării țărănești era de 3,8 ha; proprietatea mică, sub 10 ha, reprezenta 73,7% din totalul suprafeței agricole al țării. y Moșierimea, prin reforma agrară a încetat să mai fie o forță economică și financiară. Din cele 9 242 930 ha cât reprezentau marile moșii de peste 100 ha, s-au expropriat 6 123 789 ha, adică 66,2%; investind sumele primite drept răscumpărare în întreprinderile legate de ramuri industriale. Prin legea electorală aplicată în anul 1919 și prin Constituția din 1923, a încetat să mai prezinte o forță politică. Agricultura. În perioada 1921–1938, producția agricolă în România a cunoscut o creștere semnificativă. Producția de grâu a crescut de la 8,56 la 12,5 q (chintale) la hectar, iar producția de porumb a crescut de la 8,1 la 13,6 q. Cu toate acestea, producția rămânea sub media europeană. În ceea ce privește producția globală, aceasta a crescut de la 7,1 mil. de tone la 13,6 mil. de tone în 1929, nivelul maxim în perioada interbelică. România s-a poziționat pe primul loc în Europa și pe locul al cincilea în lume la producția totală de porumb. De asemenea, a ocupat locul al patrulea în Europa și locul al zecelea în lume la producția de grâu, iar în producția de floarea-soarelui a ocupat locul întâi în lume. În afară de culturile cerealiere, o pondere însemnată o constituia pomicultura și legumicultura. z Apreciază importanța economică și socială a reformei agrare. z Determină succesele în agricultură. Industrializare și progrese economice. Industria a beneficiat de susținere din partea autorităților, ceea ce a condus la o creștere semnificativă în perioada 1923–1938, cu un ritm mediu de creștere anuală de 5,4%. Sectoarele dominante erau cele legate de industria alimentară. Un rol important și în creștere l-a avut industria petrolieră, rafinăriile naționale prelucrau 95% din țițeiul obținut din extracții. România a deținut o poziție de frunte în Europa, ocupând locul 1 la producția de petrol și locul 6 la nivel global pe parcursul perioadei interbelice. De asemenea, țara se plasa pe locul 2 în Europa la extracția de aur și gaze. Industria autohtonă a realizat o varietate de produse esențiale, precum negru-de-fum, cauciuc sintetic și o gamă extinsă de locomotive, vagoane (pentru pasageri, marfă, cisterne), autobuze, motoare Uzina Producătoare de Mașini MalaxaBucurești, anii ’30 ai secolului XX z Demonstrează că activitatea uzinei contribuia la dezvoltarea industriei în România interbelică. Documentar Tabel. Reforma agrară – finalizată în anul 1921 Etape și caracteristici 1918 (13 decembrie): Decret pentru exproprierea moșiilor de peste 100 ha din Vechiul Regat; 2 224 588 ha sunt date în arendă obștilor țărănești. 1919: România, tradițional exportator de grâu, a fost nevoită să importe grâu pentru populație. 1920–1921: Decret progresiv prin care sunt expropriate, în anul 1920, în Basarabia și, în anul 1921, în Transilvania, Banat și Bucovina cca 2 mil. ha din proprietățile particulare ale supușilor străini și ale absenteiștilor. 1921 (iulie): Legea agrară propriu-zisă: s-au expropriat 6 123 789 ha, dintre care 3 998 753 ha de teren arabil, au beneficiat de aceasta aproximativ 1,4 mil. de familii țărănești; a asigurat redistribuirea proprietății funciare în favoarea țărănimii. z Reflectă asupra etapelor Reformei agrare și ale schimbărilor realizate. Titlu de proprietate oferit țăranilor împroprietăriți în România, 1921 101 POLITICĂ, ECONOMIE ŞI SOCIETATE ÎN PERIOADA INTERBELICĂ electrice, radiouri, cazane cu aburi de diverse tipuri, elemente specifice construcțiilor navale și instalații petroliere conform standardelor mondiale. În această perioadă au fost inaugurate mari unități metalurgice, cu procedee tehnologice avansate, precum Fabrica de Sârmă din Câmpia Turzii (în 1922), Uzinele Titan-Nădrag-Călan (în 1924), Copsa Mică-Cugir (în 1925), alături de fabrici producătoare de mașini, cum ar fi Malaxa-București (în 1926) și IAR Brașov (în 1926). Printre realizările notabile ale perioadei, se evidențiază avioanele românești construite la IAR-Brașov. În sprijinul dezvoltării industriale a jucat un rol semnificativ Societatea Națională de Credit Industrial, fondată în 1923. În anii Marii Crize Economice, sute de întreprinderi au falimentat; în 1932, producția industrială a scăzut cu 50%, au avut loc greve și manifestații. Începând cu anul 1933, economia României a cunoscut o revigorare semnificativă prin reabilitarea monedei naționale, comenzile guvernamentale și revigorarea schimburilor comerciale. Investițiile în sectoarele economice-cheie au condus la o creștere de aproximativ 22% a producției industriale. Industria metalurgică și cea petrolieră s-au dezvoltat considerabil în această perioadă. În paralel, s-a realizat o modernizare semnificativă a infrastructurii rutiere, inclusiv introducerea transportului interurban cu autobuzul. S-au modernizat și construit noi trasee feroviare. O rețea importantă de conducte asigura transportul de petrol din Valea Prahovei către București, Constanța și Oltenița. S-a înregistrat, de asemenea, o modernizare a transportului aerian. Transportul pe apă a fost asigurat de Navigația Fluvială Română și de Serviciul Maritim Român, iar prin finalizarea construcției Palatului Telefoanelor, în 1933, țara era dotată cu echipamente la nivel mondial în domeniul comunicațiilor. În anul 1938, economia României a atins apogeul dezvoltării sale. Ca urmare a schimbărilor survenite în structura economiei, exportul de cereale și-a pierdut poziția de frunte, fiind înlocuit de produsele petroliere. În acel moment, sectorul producător de mijloace de producție reprezenta aproximativ 45% din economie, în timp ce sectorul producător de bunuri de consum ocupa aproximativ 54%. Producția autohtonă satisfăcea 80% din cerințele interne de bunuri industriale. Sectoarele nonagricole contribuiau cu 51% la produsul intern brut și cu 41,7% la venitul național. România a devenit astfel un stat cu o economie agrar-industrială consolidată