ID

Psihologia Sănătăţii este definită ca ramură teoretică şi aplicativă a psihologiei care contribuie la: promovarea şi menţinerea sănătăţii, prevenirea şi tratarea îmbolnăvirilor, identificarea factorilor psihologici cu rol în etiologia bolilor şi la îmbunătățirea sistemului de sănătate și a politicilor de sănătate (Matarazzo, 1982).

Obiectivele Psihologiei Sănătății

-Promovarea sănătăţii
-Menţinerea sănătăţii
-Prevenirea îmbolnăvirilor
-Tratearea îmbolnăvirilor
-Identificarea factorilor (cognitivi, emoţionali, comportamentali şi sociali) cu rol în etiologia şi evoluţia bolilor acute şi cronice
-Îmbunătățirea sistemului de sănătate și a politicilor de sănătate
-Educarea pentru sănătate. -Înţelegerea experienţei subiective a bolii
-Asistarea bolnavului pentru o mai bună adaptare la boală, tratament şi proceduri medicale

Cercetările realizate de Blaxter (1990) şi Staiton-Rogers (1991) pe loturi populaţionale largi, au identificat următoarele percepţii laice (de simţ comun) asupra sănătăţii:
Sănătatea ca un dat natural
Sănătatea ca o valoare
Sănătatea ca dar divin
Sănătatea ca responsabilitate individuală
Sănătatea ca voinţă
Sănătatea ca drept fundamental
Sănătatea ca lipsă a bolii
Sănătatea ca resursă (de a muncii, de a te bucura de viaţă)
Sănătatea ca produs

Cauza acestor percepții laice contrastante percepției specialiștilor în sănătate rezidă în nivelul scăzut al alfabetizării cu privire la sănătate. Acest concept face referire la capacitatea de a lua decizii informate cu privire la propria sănătate. Persoanele cu un nivel scăzut al alfabetizării cu privire la sănătate nu apelează la servicii de sănătate decât în ultimele stadii ale bolii. Mai mult, lipsa informațiilor cu privire la tratament conduce la o scădere a aderenței la prescripțiile specialiștilor în sănătate.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) definişte sănătatea ca integritate anatomică şi funcţională, capacitate de confruntare cu stresul fizic, biologic, psihic şi social, capacitate de protecţie împotriva îmbolnăvirilor şi morţii premature, comfort fizic,psihic, social şi spiritual, ca stare de bine.

Factorii care influenţează starea de sănătate pot fi grupaţi în 5 mari categori:
-factori de mediu (apă, aer, sol, fizici, chimici, biologici, sociali)
-stilul de viaţă (comportament alimentar, sexual, abuz de substanţe, exerciţiu fizic)
-factori psihici (cogniţii, emoţii, percepţia şi răspunsul la stres)
-factori sociali (resurse socio-economice, organizarea sistemului de îngrijire medicală şi politicile sanitare)
-factori biologici (imunologici, genetici, biochimici)

Sănătatea este percepută de mule ori doar prin prisma uneia din aceste dimensiuni:

-Sănătatea ca absenţă a bolii şi dizabilităţii (Negativ) VS.
-Sănătatea ca stare de bine fizică, psihică şi socială (Pozitiv)
-Sănătatea ca adaptare şi rezultat al unor procese de reglare optimă (Funcţional) VS Sănătatea ca măsură în care individul este capabil, pe de o parte să îşi realizeze aspiraţiile şi nevoile proprii, iar pe de altă parte să răspundă adecvat mediului social, fizic şi biologic (Experienţial)

În fapt, sănătatea este o:
-stare complexă şi multidimensională
-stare relativă şi variabilă
-stare procesual-dinamică

Dimensiunile sănătăţii
-biologică (anatomică, fiziologică şi biochimică)
-psihologică (cognitivă, emoţională, comportamentală)
-socio-profesională (roluri, relaţii, aspiraţii)
-spirituală (valori, religie, experienţe non-cotidiene)

Componentele sănătăţii
-absenţa bolii, disfuncţiei şi dizabilităţii
-rezistenţă fizică şi fiziologică
-atitudinea pozitivă faţă de viaţă (a percepe sensul şi semnificaţia vieţii)
-asumarea controlului propriei vieţii
-acceptarea de sine
-relaţionare socială pozitivă
-stare subiectivă de bine

Boala, ca şi sănătatea, este definită în mai multe moduri, în funcţie de perspectiva din care este privită:
-formă particulară de existenţă a materiei vii
-consecinţă a unor agenţi patogeni sau traumatici
-semne, simptome, disfuncţii
-abatere de la normă
-manifestarea eşecului în adaptare

Termenul de boală (ca şi condiţie obiectivată şi diagnosticată de medic) se relaţionează cu alte concepte:
-Deficienţă: orice pierdere sau deviaţie datorată unei boli sau traume în funcţionarea fizică şi psihică optimă a individului
-Dizabilitate: orice restricţie în îndeplinirea sarcinilor cotidiene şi în abilităţile de auto-îngrijire
-Handicap: orice dezavantaj social indus de deficienţă şi dizabilitate
-Suferinţă: experienţa subiectivă a simptomelor

La nivelul simțului comun, boala este conceptualizată fie prin 1) prezența unor simptome subiective, fie prin 2) prezența unor semne obiective. Conceptele de sănătate și boală se află însă pe un continuum în care la un pol se situează sănătatea optimă, respectiv starea de bine iar la celălat dizabilitatea, respectiv moartea prematură

În literatura de specialitate se face distincția între stare de bine subiectivă (ex. satisfacție, fericire) și stare de bine psihologică (ex. scop, semnificație) respectiv stare de bine globală și stare de bine specifică unui anumit domeniu de funcționare (ex. carieră). Unul dintre progresele importante făcute în acest domeniu de studiu îl constituie identificarea unor factori ce explică variabilitatea stării de bine, constituind predictori ai acesteia:
-Factori de personalitate :dispoziția afectivă
-Factori cognitivi : autoeficacitatea, percepția progresului în atingerea obiectivelor trasate
-Factori comportamentali : participarea la activități valorificate
-Factori contextuali : suport social

Starea de bine presupune :
-Acceptare de sine
-Relaţii pozitive cu ceilalţi
-Autonomie
-Control asupra propriei vieţi
-Sens şi scop în viaţă
-Dezvoltare personală

Calitatea vieţii este definită de Organizația Mondială a Sănătății ca percepţia subiectivă a poziţiei în lume în relaţie cu standardele şi aşteptările personale, standarde și așteptări care pot să reflecte diverse domenii de funcționare

Dimensiunile calităţii vieţii relevante pentru starea de sănătate sau boală sunt :
-fizică (mobilitate, îngrijire personală, controlul reflexelor, absenţa durerii, vitalitate, energie)
-psihică ( reacţii emoţionale, funcţionare cognitivă)
-socială (relaţii interpersonale, comunicare, roluri)
-comportamentală (somn, alimentație, recreere, hobby-uri)
-economică (financiar)
-independentă (sexualitate)

Mortalitatea este o măsură a stării de sănătate care se obține prin raportarea numărului de decese dintr-un an la numărul de decese din anii precedenți. O creștere a ratei mortalității este un indice al scăderii stării de sănătate iar o scădere a ratei mortalității este un indice al creșterii stării de sănătate.

Morbiditatea este tot o măsură a stării de sănătate care se obține fie prin calcularea prevalenței, unde prevalența se referă la numărul total al indivizilor din populație care suferă de o anumită boală, fie prin calcularea incidenței, unde incidența se referă la numărul de cazuri noi dintr-o anumită boală.

Sunt prezentate cogniţiile care au rol de sanogeneză, adică de protecţie pentru sănătate, cum sunt optimismul, stima de sine, controlul perceput, autoeficacitatea, sentimentul de coerenţă şi robusteţea.

Conform teoriei social-cognitive comportamentul manifest rezultă din interacţiunea mecanismelor psihologice cu factorii de mediu, deci comportamentul este în mare măsură discriminativ şi dependent de context. Aceasta nu înseamnă negarea consistenţei personalităţii şi a diferenţelor individuale de către teoria social-cognitivă. Stabilitatea personalităţii trebuie căutată la nivelul mecanismelor psihologice şi ale evenimentelor care le activează iar specificitatea şi discriminarea la nivelul comportamentului manifest.

Contextele şi situaţiile specifice nu pot afecta comportamentul decât prin intermediul mecanismelor cognitive. Omul este văzut mai mult ca o fiinţă proactivă decât ca un organism reactiv la mediu. Premisa centrală a teoriei social- cognitive este că omul îşi reglează comportamentul pe baza expectanţelor, a planificării şi predicţiei, a anticipării situaţiilor şi consecinţelor acţiunilor întreprinse.

Rotter (1966) şi Bandura (1986) se numără printe primii autori care au subliniat rolul învăţării sociale în dezvoltarea graduală şi sistematică a personalităţii. Cogniţiile trebuie văzute nu numai ca proces ci şi ca produs al factorilor sociali cum sunt rolul, poziţia, identitatea socială, comparaţiile cu indivizii din grupul de referinţă.

Teoria social-cognitivă a personalităţii plasează pe scara intereselor sale pe primul loc cogniţiile referitoare la sine, lume şi viitor.Reprezentările despre sine în acţiuni viitoare pot să ajute sau să inhibe persoana în comportamentele sale.

Oamenii au o nevoie fundamentală de semnificaţii. Kreitler şi Kreitler (1992) propun teoria orientării cognitive a personalităţii în care elementul major este acordarea de semnificaţii. Aceasta nu se produce ca un proces cognitiv raţional şi voluntar în care se cântăresc beneficiile şi pierderile ci ca un proces dinamic în care convingerile şi motivaţiile orientează semnificaţia şi deci declanşarea comportamentului. Atribuirea de semnificaţii implică procesări ale informaţiei despre stimul. Aceasta nu înseamnă că procesarea se realizează întotdeauna cu acurateţe. Discriminarea şi integrarea informaţiei poate fi impietată de diverşi factori, cum sunt presiunea timpului, aşteptări prea mari sau nevoi prea stringente. Prin procesări informaţionale de tip subiectiv se ajunge de la stimuli obiectivi la “constructe personale”, termen preluat de la Kelly, prin care lumea este percepută. Un astfel de construct personal este conceptul de sine (self-schema, self concept). Conceptul de sine lansat de teoria social-cognitivă a stârnit un real interes în rândul cercetătorilor de diverse orientări teoretice.

Conceptul de autoeficacitate (AE), propus de Bandura (1982) reprezintă un construct relevant pentru înţelegerea factorilor protectori la stres şi boală. Conform definiţiei lui Bandura, autoeficacitatea se referă la "convingerea unei persoane în capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date" (1988, p. 1). AE percepută mai poate fi definită ca o anticipare a rezultatelor pozitive în acţiunile întreprinse datorită cunoştinţelor şi abilităţilor posedate.

Anticiparea succesului sau eşecului declanşează emoţii pozitive sau negative, care la rândul lor vor influenţa cogniţiile şi calitatea acţiunii întreprinse. Anxietatea este indusă de cele mai multe ori nu de stimulul sau situaţia în sine ci de perceperea ineficienţei resurselor de coping. Cercetările au demonstrat că cei ce au convingerea că nu pot face faţă situaţiei experienţează un nivel înalt de distres (Barlow, 1991).

Persoanele care se consideră pe sine ineficace tind să îşi limiteze comportamentele de iniţiere şi implicare în sarcini; dificultăţile sarcinii sunt apreciate ca insurmontabile. În contrast cu acestea, persoanele confidente în competenţa lor vor căuta căi diferite de a exercita control asupra mediului şi de a obţine performanţele dorite.

Cercetările lui Bandura şi colab. (O'Leary, Bandura, Brown, 1990) demonstrează că AE percepută are un important rol de "tampon" între stres şi impactul lui asupra sistemului imun. Creşterea nivelului celulelor T (cunoscute ca având rol în distrugerea celulelor canceroase şi a viruşilor) a fost demonstrată pe subiecţii cu fobie de şerpi implicaţi în antrenamentul de dobândire a sentimentului de AE (O'Leary, 1990 b).

Evaluarea acurată sau nu a AE se bazează, conform teoriei lui Bandura (1986) pe patru surse majore de informaţii:
-performanţele anterioare
-experienţa dobândită prin învăţarea vicariantă
-persuasiunea verbală
-starea fiziologică din momentul anticipării şi desfăşurării sarcinii.

În opinia noastră stima de sine încorporează ambele aspecte; fiind o atitudine care descrie gradul în care persoana are tendinţa de a se autoevalua pozitiv şi de a respinge atributele negative, stima de sine are atât componente cognitive cât şi afective (ca de altfel toate atitudinile). Stima de sine nu decurge din procesări informaţionale "la rece" despre sine. Omul nu poate gândi despre sine detaşat, neimplicat afectiv. El se simte bine sau rău în funcţie de termenii favorabili sau negativi prin care se judecă pe sine.

Adoptarea unei imagini de sine negative oferă persoanei posibilitatea de a se elibera de încercări viitoare de a acţiona în direcţia menţinerii stimei de sine. Cu alte cuvinte, convingerile negative referitoare la sine previn dezamăgiri viitoare şi minimalizează impactul eşecurilor. Stima de sine crescută se asociază cu expectanţe pentru succes, cu optimismul privind performanţele viitoare, cu lupta pentru atingerea scopului şi persistenţa în depăşirea obstacolelor.

SS este interpretată ca o variabilă individuală relevantă în procesul stresului şi bolii. Se asumă că SS influenţează evaluarea stimulilor, a resurselor de coping şi moderează efectele confruntării cu circumstanţele stresante.

Conceptul de locus de control (LOC) este introdus de Rotter (1966). Autorul argumentează că atitudinile şi convingerile privind relaţia cauzală dintre comportament şi efect se conturează ca o caracteristică de personalitate globală şi relativ stabilă. Conceptul îşi are originea în teoria învăţării sociale şi defineşte modul în care o persoană îşi explică succesul sau eşecul prin cauze de tip intern(convingerea că puterea şi controlul personal pot influenţa evenimentele, că succesele proprii se datorează aptitudinilor şi muncii depuse) sau extern(convingerea că puterea personală are un efect minim asupra evenimentelor, acestea fiind cauzate de destin, şansă sau puterea altora), controlabile sau necontrolabile.

Diferenţele individuale în control se manifestă la trei nivele distincte:
-cognitiv, convingerea privind posibilitatea de a exercita control asupra evenimentelor;
-preferinţa şi nevoia controlului; şi
-comportamental - efortul depus pentru a obţine controlul.

În prezent există conceptualizări diferite a LOC. Rotter descrie LOC ca o trăsătură unidimensională, privind controlul personal asupra unei arii largi de domenii ale vieţii. Alte studii, utilizând analiza factorială interpretează LOC ca fiind o trăsătură bidimensională: o dimensiune referindu-se la controlul asupra scopurilor şi succeselor personale, iar a doua - la controlul asupra sistemului socio-economic şi politic.Există opinii care interpretează LOC ca un continuum, aceiaşi persoană putând manifesta orientare externă sau internă în funcţie de situaţie sau de rolul profesional.

Cercetări experimentale subliniază importanţa includerii LOC în studiul stresului, sugerându-se rolul de factor protector al LOC intern. Mecanismul ipotetic prin care LOC extern devine o formă maladaptativă în condiţiile de stres se referă la modificările de la nivel biologic, subiectiv şi comportamental pe care perceperea incapacităţii de control le poate induce. Se apreciază că persoana cu orientare internă este:
-receptivă la informaţiile utile furnizate de mediu;
-preocupată de aptitudinile sale în succes şi eşec;
-rezistentă la încercările externe de a fi influenţat şi
-va lua iniţiativa în a-şi îmbunătăţi condiţiile de mediu.

Conceptul de robusteţe (hardiness) a fost introdus de Kobasa (1979) ca fiind o variabilă individuală cu semnificaţie în rezistenţa la stres. Robusteţea a fost definită ca o dispoziţie de personalitate, manifestă la nivel cognitiv, emoţional şi comportamental. Trăsătura rezultă din percepţia controlului personal, al valorii şi semnificaţiei implicării şi din percepţia evenimentelor şi schimbărilor de viaţă ca stimulante. Conform autoarei, robusteţea implică următoarele trei caracteristici:
-control=(convingerea că evenimentele pot fi controlate şi influenţate/perceperea abilităţilor proprii de a se raporta activ la mediu)
-angajare(tendinţa implicării şi persistenţei în scopul propus, convingerea că evenimentele au sens şi semnificaţie)
-provocare/stimulare(percepţia schimbărilor ca un aspect normal al vieţii care pot oferi şanse de dezvoltare personală; datorită flexibilităţii cognitive şi toleranţei ambiguităţii experienţele noi sunt căutate şi interpretate ca situaţii stimulante şi benefice)
Astăzi conceptul este inclus în categoria factorilor cognitivi ce exprimă atitudini şi convingeri faţă de lume şi a generat în ultimul deceniu un considerabil interes şi un număr apreciabil de cercetări.

"Misterul" menţinerii sănătăţii în ciuda unor adversităţi uneori extreme, poartă numele în opinia autorului de sentiment de coerenţă (sense of coherence).

Sentimentul de coerenţă (SC) este definit de autor ca o orientare cognitivă globală ce exprimă gradul în care persoana are convingerea că:
-stimulii externi şi/sau interni întâlniţi pe parcursul vieţi sunt explicabili şi predictibili;
-are resurse de a face faţă stimulilor;
-solicitările au sens şi scop, deci implicarea şi investiţia de efort este justificată.

SC este "o caracteristică esenţialmente cognitivă ce exprimă modul persoanei de a percepe, judeca şi interpreta lumea şi pe sine". Indiferent că îi spunem sentiment, convingere sau imagine coerentă despre lume şi sine, coerenţa derivă din sinteza celor trei caracteristici descrise în definiţie: comprehensiune(se referă la gradul în care persoana poate înţelege situaţia prin care trece, îi poate atribui un sens),control(războiul, eşecul pot avea loc, dar persoana le poate găsi explicaţii),scop(Scopul se referă la percepţia unei finalităţi necesare sau dorite).Dacă primele două componente vizează mai ales caracteristici cognitive ale SC, cea din urmă reprezintă elementul motivaţional al SC.

Diferenţele individuale se manifestă nu numai în gradul SC dar şi în ceea ce percepe persoana ca fiind lumea sa. Pentru unii această lume este mai îngustă, pentru alţii mai largă. Conform lui Antonovski, oricât de îngustă ar fi lumea unei persoane ea include în mod obligatoriu patru sfere: lumea interioară (a propriilor gânduri şi sentimente), sfera relaţiilor interpersonale (familie, prieteni, colegi), activitatea definitorie pentru individ (ex. profesie) şi probleme existenţiale (ex. eşec, conflicte, izolare, decese). A înţelege, a avea control şi a percepe rostul acestor patru sfere (cel puţin, am adăuga noi) reprezintă conţinutul sentimentului de coerenţă. În opinia personală, a nega importanţa uneia din aceste patru sfere implică de asemenea SC redus.

Conform lui Antonovski (1987), SC se formează în perioada copilăriei şi a adolescenţei şi se stabilizează în jurul vârstei de 30 de ani, ca o caracteristică cognitiv- motivaţională relativ stabilă. Care sunt sursele formării SC? Antonovski (1991) citează trei surse majore care conduc la SC: consistenţa experienţelor(nevoia umană de stabilitate),dificultatea sarcinilor(Echilibrul dintre dificultatea sarcinilor şi resurse determină conturarea controlabilităţii),participarea la decizie.

Scheier şi Carver (1992) definesc dispoziţia spre optimism ca tendinţă generală, relativ stabilă, de a avea o concepţie pozitivă asupra viitorului şi experienţelor vieţii. În acest sens, optimismul mai este definit ca o structură cognitiv-motivaţională caracterizată prin reprezentări mentale şi expectanţe pozitive privind atingerea scopurilor propuse. Persoanele care privesc viaţa cu optimism - evaluează pozitiv mediul social şi fizic, investesc mai mult efort pentru a preveni problemele sau pentru a le transforma, savurează mai mult viaţa, se ajustează mai eficient la stres şi boală.

În contrast cu optimismul este descris stilul pesimist - caracterizat prin expectaţii negative privind efectul acţiunilor întreprinse. Pesimiştii reacţionează la situaţii problematice şi dezamăgiri prin renunţare, evitare şi negare. Repercusiunile stilului pesimist sunt agravate de asocierea cu un stil atribuţional intern, stabil şi global.

În ciuda unor rezultate încurajatoare, au apărut o serie de întrebări privind efectul optimismului, în special în cazul aşa-numitului optimism nerealist( în situaţiile care deşi sunt netransformabile, optimistul persistă cu tenacitate în schimbarea lor) sau naiv(când optimismul determină un comportament pasiv iar efectul pozitiv este aşteptat de la şansă, divinitate sau ajutorul unui prieten).

Alte forme de control
Conceptul de control, operaţionalizat în înţelegere, predictibilitate, decizie, acţiune, schimbare, învăţare, are o relevanţă semnificativă în abordarea sănătăţii şi bolii. Conform modelului lui Karasek şi Theorell (1992) nivelul crescut de control, neutralizează efectul stresant al unor situaţii cu cerinţe multiple, transformand-o în activare, cu efecte benefice pentru sănătate. În schimb, atunci cand suntem obligaţi să ne confruntăm cu un număr mare de cerinţe în condiţiile unui nivel redus de control, suntem expuşi stresului.

Cogniţiile influenţează sănătatea deoarece determină asumarea unui anumit stil de viaţă sanogen sau patogen care la rândul său are efecte vizibile la nivelul sănătăţii unei persoane.

Emotiile reprezinta factori interni care ne motiveaza, ne directioneaza si ne mentin comportamentele (Rubin, & McNeil, 1983).

Orice emotie se poate caracteriza prin trei componente:componenta subiectiva (de ex furie, tristete, bucurie),componenta fiziologica,componenta comportamentala.

Relaţia dintre cogniţii si emoţii a fost studiată şi descrisă de A.Ellis şi A. Beck (vezi terapia raţional- emotivă şi cea cognitivă). În psihologia sănătăţii vorbim mai ales despre:Afectivitate pozitiva (propensiunea de a experienţia regulat, in situaţii diverse prin emoţii plăcute şi de a avea frecvent o dispoziţie stenică),Afectivitate negativa (tendinţa de a reacţiona regulat, in situaţii diverse prin emoţii de gen furie, depresie, frică, şi de a avea frecvent o dispoziţie disforică).

alexitimie=analfabetism emotional,deficit de procesare a info emotionale,s-a dovedit a fi relaţionată cu riscul pentru apariţia simptomelor somatice fără substratat organic,strans legata de iq emotional,inhibita si stilul coping represiv sunt constructe asociate cu ea

Alexitimia include următoarele cinci caracteristici fundamentale:
-sărăcia şi platitudinea trăirilor emoţionale şi afective;
-dificultăţi în identificarea şi diferenţierea emoţiilor;
-dificultăţi în verbalizarea şi descrierea emoţiilor şi sentimentelor;
-fantezie săracă şi nerelaţionată cu viaţa afectivă; şi
-stil cognitiv orientat spre exterior, cu preocupări excesive pentru detalii, aspecte concrete şi utilitare ale situaţiilor (Sifneos, 1996).

In cadrul psihologiei sanatatii, una dintre cele mai studiate emotii negative este depresia. Studiile au demonstrat existenta unei relatii intre depresie si cancer, precum si intre depresie si dezvoltarea bolii cardiovasculare (BCV). De exemplu, depresia determina adoptarea unui stil de viata nesanatos care la randul sau influenteaza aparitia cancerului (Dalton et al, 2002). Persoanele depresive au de asemenea tendinta de a se izola social, fapt ce determina inlaturarea suportului social cu rol protector in mentinerea sanatatii.

Prezenta depresiei diagnosticate, influenteaza si evolutia bolii. Intr-un studiu realizat pe 101 de pacienti cu cancer hepatobiliar, Steell si colaboratorii sai (2007) au aratat ca bolnavii care sufereau de depresie aveau o rata semnificativ redusa de supravieturie comparativ cu cei care nu erau depresivi. Depresia influenteaza evolutia rapida a tumorilor canceroase prin suprimarea activitatii celuleor NK (natural killer), respectiv reducerea activitatii sistemului imun (Thaker, & Kamat, 2006). De asemenea, la nivel comportamental, depresia determina scaderea aderentei la tratament, deoarece persoanele depresive considera ca nu are nici un rost sa continue tratamentul medicamentos. Pe langa depresie, boala cardiovasculara a fost asociata cu prezenta furiei (componenta emotionala), a ostilitatii (componenta cognitiva) si a agresivitatii (componenta comportmaentala).

Studiile arata ca afectivitatea pozitiva ca stare se asociaza cu o morbiditate redusa, in timp ce emotiile pozitive ca trasatura se relationeaza cu o simptomatologie somatica si durere redusa. Pe de alta parte, inducerea emotiilor pozitive se poate asocia si cu o stare de activare fiziologica, potential negativa pentru sanatate cum ar fi functionarea sistemului imun, cardiovascular sau pulmonar (Pressman, & Cohen, 2005).

Printre explicaţiile asupra rolului pozitiv al emoţiilor în autoreglarea comportamentelor de sănătate, amintim:
-Reîncărcarea sistemului cognitiv
Angajarea în autocontrol (în accepţiunea lui Baumeister) duce la epuizarea rapidă a resurselor din sistem şi la slăbirea autocontrolului cu efecte în autoreglarea comportamentelor sanogene.Intr-o serie de experimente (Baumeister, Zell, & Tice, 2007 apud Baumeister, Shamueli, & Muraven) se constată că indivizii ”epuizaţi” (depleted) expusi la manipulari pt inducere de em pozitive au dat dovada de tot atâta autocontrol.
➢Facilitarea accesării informaţiilor relevante:Afectivitatea pozitivă tinde să faciliteze autoreglarea prin creşterea accesului către informaţiile relevante, chiar atunci când informaţiile sunt negative şi prin îmbunătăţirea capacităţii de luare a deciziilor
➢Semnalarea discrepanţelor Higgins (1987) postulează ideea conform căreia emoţiile semnalează discrepanţele între stările actuale şi standardele impuse, motivând indivizii să acţioneze în direcţia scopurilor.
➢Facilitarea flexibilităţii cognitive

Persoanele care experienţiază o stare afectivă stenică (uşoară) tind să aibă o abordare focalizată pe rezolvarea problemei (mai degrabă decât să apere într-o manieră rigidă propria viziune), să raţioneze constructiv şi să atingă soluţia optimă într-o anumită situaţie.. De asemenea, afectivitatea pozitivă şi optimismul pot constitui o sursă de autocontrol şi o resursă de coping în situaţii dificile (Aspinwall, 1998).

Conceptul de stil de viaţă defineşte totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare care afectează starea de sănătate. Factorii comportamentali ai stilului de viaţă se pot constitui în factori de risc(pot fi în exces sau în deficit)si protectori.

Se vehiculează şi clasificarea - comportament nesănătos minim, moderat, sever şi letal, clasificare care nu se dovedeşte operantă, deoarece graniţele între categoriile enumerate sunt dificil de trasat, diferenţele individuale fiind deosebit de mari.

Peste 50% din cauzele de mortalitate din ţările dezvoltate se datorează factorilor comportamentali.
Studiul a estimat că o persoană în vârstă de 45 ani care practică şase-şapte comportamente drept obişnuinţe, va avea o speranţă de viaţă cu 11 ani mai mare decât cea care practică doar unul-trei comportamente.

Factorii comportamentali de risc au un rol important în etiologia şi evoluţia bolilor; de exemplu, peste 25% din bolile cardiovasculare ar putea fi evitate prin modificarea unui singur comportament de risc – fumatul.


Tipuri de programe de prevenţie:
-Primară (vizează intervenţii la nivel populaţional, înainte ca orice disfuncţie sau tulburare să se manifeste).
-Secundară (urmăreşte identificarea grupurilor, situaţiilor de risc şi acţionarea asupra lor în scopul reducerii riscului de apariţiei a bolii).
-Terţiară (se realizează de obicei în mediul clinic, prin abordarea factorilor de risc la persoanele bolnav, în scopul preveni recăderilor şi cronicizării bolii şi a unei recuperări mai rapide.

În concluzie vă prezentăm câteva dintre cele mai importante dificultăţi ale programelor de educaţie a unui stil de viaţă sănătos (Sarafino, 1998; Taylor, 1999):

a)Consecinţele pozitive ale comportamentelor sănătoase apar după intervale de timp mari.

b)Comportamentele de risc sunt foarte greu de schimbat.

c)Multe dintre comportamentele de risc au mai multe consecinţe pozitive imediate decât comportamentele sănătoase.

Dintre factorii de ordin social asociaţi cu fumatul, cel mai semnificativ este imaginea celui care fumează. Industria tutunului, prin reclamele şi campaniile publicitare realizate, promovează imaginea fumătorului rebel, liber, matur şi puternic.

COMPONENTELE STRESULUI:
1.FACTORII DE STRES; Evenimente sau conditii ale mediului, sufficient de intense sau frecventi care solicita reactii fiziologice si psihosociale din partea individului (Elliot si Eisdorfer, 1982); Stresorii pot fi fizici,psihici sau sociali
2.EVALUAREA; presupune un proces continuu de căutare şi monitorizare de informaţii asupra a ceea ce se întâmplă şi atribuirea de semnificaţii personale informaţiilor obţinute. Lazarus distinge două tipuri de evaluări, cu funcţii şi surse de informaţii diferite:primară(definită ca având sau nu semnificaţie pentru confortul persoanei. Evaluarea situaţiei ca benignă sau pozitivă rezultă într-o stare emoţională neutră sau plăcută. Evaluarea primară implică trei tipuri diferite de informaţii însoţite de emoţii diferite),secundară(identifica alternativele pe care subiectul le are la dispozitie pentru adaptarea la situatie; poate confirma evaluarea primara, sa o reduca sau sa o intensifice)
3.COPINGUL( AJUSTARE):coping focalizat spre problema(rezolvarea ei),coping focalizat spre emotie(reducerea sau controlarea raspunsului emotional)
4.RASPUNSUL LA STRES:fiziologice,cognitive,comportamentale,emotionale

Aitudini= modul în care gândim, simțim și ne comportăm în legătură cu un anumit aspect al vieții
 Atitudini cu privire la comportamente de sănătate = atitudini cu privire la adoptarea/ schimbarea/ prevenirea unor comportamente
3 componente:
 Afectivă (emoții vis-a-vis de un comportament)
 Cognitivă (convingeri cu privire la comportament)
 Comportamentală (acțiuni întreprinse)

PERCEPȚIA RISCULUI. DISTORSIUNI

 Activitățile sau substanțele care ne sunt familiare sunt percepute ca fiind mai puțin riscante comparativ cu cele nefamiliare: Ex. Supraestimăm nivelul de risc al evenimentelor rare (prăbușirea unui avion) și subestimăm riscul celor care ne sunt familiare (ex. Accidente de mașină)

 Activități sau expuneri cronice (repetate) sunt percepute ca fiind mai puțin riscante comparativ cu activități sau expuneri izolate care au rezultate catastrofale: Ex. Fumat VS. Moartea în incendii (Collectiv)

 Expunerea voluntară la activități/ comportamente periculoase este percepută ca fiind mai puțin riscantă comparativ cu expunerea involuntară: ex. Fumat VS consum de apă contaminată/ pesticide în alimente

 Situații sau efecte care instigă frică/ sunt percepute ca înspăimântătoare sunt percepute ca fiind mai riscante comparativ cu cele care nu produc aceeași teamă: Ex. Cancer mamar VS boli cardio-vasculare

PERCEPȚIA RISCULUI. IMPORTANȚĂ

➢ Oamenii iau decizii legate de sănătate (ex. Comportament alimentar, fumat, purtarea centurii de siguranță) pe baza evaluării riscului și a consecințelor (Loewenstein et al., 2001)

 Evaluarea susceptibilității (ex. Probabilitatea ca un eveniment să ni se întâmple)

 Evaluarea severității (ex. Convingeri cu privire la consecințele asociate, cu gravitatea și seriozitatea acestora)

!Proces influențat de distorsiuni cognitive și sensibilitate la factori contextuali (ex.răspunsuri emoționale)

Percepţia inacurată a riscului şi vulnerabilităţii (Weinstein, 1983) – SUBESTIMARE sau SUPRAESTIMARE a riscului

! Identifică mai multe motive pentru care alții au un risc ridicat VS propria persoană

! Identifică mai puține comportamente prin care ar putea preveni problema în cazul celorlalți VS. Propria persoană

DE CE SUBESTIMĂM RISCUL NOSTRU? I. OPTIMISM NEREALIST si II. EURISTICA DISPONIBILITĂȚII

Alfabetizarea în Sănătate (Santana et al., 2021):
Personală: Măsura în care indivizii pot identifica, înțelege și utiliza informațiile și serviciile de sănătate, pentru a le ghida deciziile și acțiunile legate de sănătate, atât în scop personal cât și pentru ceilalți

Organizațională (a sistemelor implicate în sănătate): Măsura în care organizațiile încurajează indivizii să identifice, să înțeleagă și să utilizeze informațiile și serviciile de sănătate, pentru a le ghida deciziile și acțiunile legate de sănătate, atât în scop personal cât și pentru ceilalți

Cei 5P ai m-health
predictive(ajută la predicția sănătății pacientului​),personalized(oferirea de informații relevante​),preventive(monitorizarea pe termen lung a sănătății pacientului pentru a oferi dion timp intervenții preventive și creșterea implicării pacientului în programe de prevenție),participatory(decizii active baza pe și pe suportul social pe care îl au ​),psycho-cognitive(Îmbunătățirea capacității pacientilor de a-și gestiona emoțiil, de a gestiona boala și de a lua decizii în ceea c eprivește starea de sănătate – rol active în gestionarea stării de sănătate ​)

Cum să livrăm intervenții eficiente?​
Accountability – populația țintă​
Supply – disponibilitatea echipamentelor și a resurselor umane – acolo unde este nevoie – barierele întâlnite​
Demand – ex: discrepanță în ceea ce privește cererea – acoperire continua​
Quality – acoperire adecvată –aderența la protocoalele medical
Affordability – costuri directe și indirecte – ale sistemului și pacienților

Em. anticipative:emotii simtite inainte de a face un comp​
Em. ​anticipate:Expectanțe referitoare la emoțiile pe care le vom trăi în urma efectuării unui comportament​

​Affective forecasting–predicţii legate de cum ne vom simţi în viitor, în urma consecinţelor deciziei. Luăm decizii în aşa fel încât să minimizăm emoţiile negative pe care le-am simţi. ​

​Diferenţe individuale în acurateţea predicţiilor- erori cognitive.​

◦Impact bias–supraestimăm durata, intensitatea, impactul reacţiei emoţionale​

◦Focalism-focalizare disproporţionată asupra pierderilor/schimbărilor aşteptate​

◦Immune neglect–subestimăm abilităţile de coping şi adaptare​

◦Disability paradox -supraestimăm impactul unei boli sau dizabilități​​

Coping​ orientat​ spre viitor
4 categorii de coping în funcție de locația temporală a stresorului (potențial) și de gradul de certitudine cu care s-ar produce (Schwarzer (2000)​

Coping reactiv- încercări de a face față pierderilor, situațiilor care au fost deja experimentate(trecut), au avut loc cu siguranță ​

Coping anticipator- adoptat ca răspuns la un eveniment care va avea loc cu o probabilitate crescută în viitorul apropiat(termen scurt)​

Coping preventiv- utilizat pentru a face față potențialilor stresori viitori, deși eventuala lor apariție este incertă​
-eforturile care vizează acumularea de resurse pentru a ajuta la reducerea severității stresorului​​

Coping proactiv- se concentrează pe acumularea de resurse pentru a îmbunătăți oportunitățile și potențialul de dezvoltare profesională (Schwarzer, 2000). ​-evenimente care sunt foarte probabil să apară în viitor​

Incoculare-principiul vaccinării- expunerea la forme ușoare ale stresorilor pentru antrenarea abilităților de coping​

Flexibilitate​

3 etape: ​

1. psihoeducație​

2. achiziția și consolidarea abilităților​

3. aplicarea abilităților și follow-up​  ​