curs macroeconomie EAM

UNITATEA DE INVATARE 1. INTRODUCERE ÎN MACROECONOMIE. MĂSURAREA REZULTATELOR MACROECONOMICE

  • Obiective:

    • Delimitarea obiectului de studiu al macroeconomiei.

    • Enumerarea obiectivelor macroeconomice principale.

    • Determinarea principalilor indicatori macroeconomici.

    • Definirea PIB și determinarea acestuia prin diferite metode.

  • Rezumat:

    • Macroeconomia studiază comportamentul agenților economici agregați.

    • Obiective macroeconomice: creștere economică ridicată, inflație redusă, șomaj redus.

    • Măsurarea rezultatelor macroeconomice se face cu ajutorul indicatorilor din contabilitatea națională.

    • Cel mai important indicator este Produsul Intern Brut (PIB).

  • Cuvinte cheie: macroeconomie, fluxuri reale, fluxuri financiare, fluxul circular al veniturilor și cheltuielilor, PIB nominal, PIB real, PIB potențial.

1.1. Concepte și obiective macroeconomice

  • Microeconomia și macroeconomia sunt abordări diferite ale realității economice.

  • Microeconomia tratează funcționarea și comportamentul unităților de decizie individuale (firme și menaje).

  • Macroeconomia adună toate aceste comportamente la un loc și privește economia ca pe un întreg, lucrând cu agregate (consum agregat, investiții agregate, nivelul general al prețurilor).

  • Importanța macroeconomiei: influențarea performanței economice a unei țări prin politici macroeconomice judicioase (nivelul și structura impozitelor sau cheltuielilor guvernamentale).

  • Originile macroeconomiei se află în Marea Criză economică din 1929 – 1933.

  • Modelele clasice aplicate economiei în ansamblu nu au reușit să explice persistența șomajului pe termen lung.

  • Revoluția keynesistă: John Maynard Keynes a elaborat o teorie referitoare la determinarea venitului național.

    • Cartea sa, “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor” (1936) este fundamentală.

  • Macroeconomia este necesară deoarece există forțe care afectează economia ca întreg și nu pot fi înțelese prin analiza piețelor individuale.

  • Variabile cheie în analiza performanței economice: PIB, șomaj, inflație.

  • Obiective centrale ale politicii macroeconomice: producție, ocuparea forței de muncă, prețuri și comerțul exterior.

    • Acestea afectează condițiile de viață și starea mediului economic dintr-o țară.

Obiective și instrumente ale macroeconomiei

  1. Producția:

  • Generarea unui nivel ridicat al producției de bunuri și servicii. Cea mai importantă măsură este Produsul Intern Brut.
    * Evaluarea performantei macroeconommics

  1. Ocuparea:

  • Ocupare ridicată, respectiv șomaj scăzut. Rata șomajului este un indicator cheie.

  1. Stabilitatea prețurilor:

  • Asigurarea stabilității prețurilor într-o piață liberă.

    • Nivelul general al prețurilor nu trebuie să crească foarte rapid.

    • Prețurile și cantitățile trebuie determinate de forțele pieței (oferta și cerere).

1.2. Măsurarea rezultatelor unei economii naționale. Indicatorii macroeconomici

  • Explicarea modului în care funcționează economia națională se realizează pornind de la trei concepte: subiecți, fluxuri și piețe.

  • Subiecții economiei naționale (agenți economici agregați):

    • Menajele: consumatori și ofertanți de factori de producție.

    • Firmele: diferite categorii de firme, organizate pe forme juridice.

    • Guvernul: consumator, colector de impozite și taxe.

    • Restul lumii: agenții economici din alte țări.

  • Fluxuri:

    • Fluxuri reale: bunuri și servicii care circulă între agenții economici.

    • Fluxuri financiare: sume de bani care circulă între agenții economici.

    • Orice flux real generează un flux financiar ca și contraprestație.

  • Piețe:

    • Piețe ale bunurilor de consum.

    • Piețe ale factorilor de producție.

    • Piețe financiare.

    • Menajele vând și firmele cumpără factori de producție (muncă, pământ și capital).

    • Guvernul încasează taxe și impozite și acordă subvenții.

    • Restul lumii apare dacă economia este deschisă (export și import).

  • Evaluarea rezultatelor economiei naționale se realizează cu Sistemul Conturilor Naționale:

    • Produsul Global Brut (PGB).

    • Produsul Intern Brut (PIB).

    • Produsul Intern Net (PIN).

    • Produsul Național Brut (PNB).

    • Produsul Național Net (PNN).

    • Venit Național (VN).

    • Cel mai utilizat indicator este PIB.

    • Acești indicatori reprezintă expresia monetară a rezultatelor obținute de o economie națională într-un interval de timp.

    • PIB ia în considerare valoarea bunurilor finale produse și consumate în interiorul unei țări de către agenții economici, indiferent de proveniența lor.

1.3. Produsul Intern Brut (PIB) – conținut și metode de calcul

  • PIB reprezintă valoarea brută, de piață a bunurilor și serviciilor finale realizate în interiorul unei țări într-o perioadă dată de timp, de regulă un an.

  • Definiția are cinci părți distincte:

    • Bunuri și servicii finale.

    • Valoare brută.

    • Valoare de piață.

    • Interiorul unei țări.

    • Perioadă dată de timp.

  • Bunuri și servicii finale: se iau în calcul numai bunurile și serviciile finale produse în perioada de calcul.

    • Un bun intermediar este achiziționat cu scopul de a fi prelucrat; cele finale sunt cumpărate de consumatorul final.

    • PIB ia în considerare numai bunurile finale pentru a evita înregistrările repetate.

  • Valoare brută: investiția e importantă.

    • Capitalul real include bunurile folosite la producerea altor bunuri.

    • Stocul de capital este modificat de investiții și depreciere.

    • Forma brută a indicatorilor include toate investițiile realizate.

    • Investițiile nete iau în considerare doar investițiile noi.
      \Investitiile\, nete = Investitiile\, brute - Consumul\, de\, capital\, fix

  • Valoarea de piață: valoarea fiecărui bun poate fi exprimată în prețurile factorilor sau prețurile pieței.

    • Prețul factorilor reprezintă prețul încasat de producători.

    • Prețul pieței este cel plătit de consumator (inclusiv taxele indirecte și/sau subvențiile guvernamentale).

  • Interiorul unei țări: PIB-ul se determină ca valoare a bunurilor finale realizate în interiorul unei țări, indiferent dacă produsele au fost realizate de firme autohtone sau străine.

  • Perioadă dată de timp: perioada de timp pentru care se determină PIB este de un an.

  • Măsurarea PIB se poate realiza prin trei metode distincte:

    • Metoda cheltuielilor: se determină PIB prin însumarea cheltuielilor agenților economici într-un an.

      • PIB = C + I + G + ENET (unde C = consum, I = investiții, G = cheltuieli guvernamentale, ENET = export net)

    • Metoda veniturilor: se însumează toate categoriile de venituri obținute de agenții economici.

      • PIB = R + EBE + AIP – ASP + IP + TV – SP (unde R = remunerarea salariaților, EBE = excedentul brut din exploatare, AIP = alte impozite pe producție, ASP = alte subvenții pe producție, IP = impozite pe produse, TV = taxe vamale, SP = subvenții pe produse)

    • Metoda valorii adăugate: se utilizează conceptul de valoare adăugată (diferența între veniturile firmelor și valoarea bunurilor intermediare).

      • PIB = suma valorilor adăugate ale firmelor = veniturile firmelor – costul bunurilor intermediare

  • Pentru a analiza dinamica PIB, se operează cu PIB nominal și PIB real.

    • PIB nominal: valoarea bunurilor și serviciilor finale exprimată în prețuri curente.

    • PIB real: valoarea bunurilor și serviciilor finale exprimată în prețurile anului utilizat ca bază de comparație.

  • PIBnominal = \sum(Q{an curent} * P{an curent})

  • PIBreal = \sum(Q{an curent} * P{an de baza})

  • PIB potențial reprezintă producția potențială care asigură ocuparea deplină a mâinii de lucru.

    • Se poate defini ca nivelul PIB real care poate fi produs fără a genera presiuni inflaționiste.

    • În analiza PIB potențial se operează cu noțiunea de exces de cerere (diferența între PIB realizat și PIB potențial).

  • În concluzie, PIB este cel mai important instrument de măsurare a rezultatelor unei economii naționale.

UNITATEA DE INVATARE. 2 PIAŢA MUNCII. SALARIUL

  • Obiective

    • Definirea pieței muncii, cererea și oferta de muncă

    • Identificarea și analizarea principalelor forme de salarizare

    • Descrierea conținutului principalilor indicatori ai pieței muncii

  • Rezumat

    • Piața muncii este locul de întâlnire al cererii și ofertei de muncă

    • Salariul, abordat de teoria economică din puncte de vedere diferite de-a lungul timpului, reprezintă în același timp răsplata pentru muncă dar și o cheltuială pentru firmă

    • Formele de salarizare realizează, într-un mod specific, legătura între participarea la muncă, rezultatul muncii, salariul și alte condiții

  • Cuvinte cheie

    • Cererea de muncă

    • Oferta de muncă

    • Salariul

    • Formele de salarizare

2.1. Cererea şi oferta de muncă

  • Factorul muncă se asigură prin intermediul pieței.

  • Piața muncii este ansamblul relațiilor economice cu privire la angajarea și utilizarea forței de muncă și la asigurarea protecției sociale a deținătorilor acestei mărfi speciale.

  • Piața muncii asigură:

    • Echilibrul dintre necesitățile de resurse de muncă ale economiei și posibilitățile pentru acoperirea lor.

    • Orientarea utilizării resurselor de muncă cu eficiență crescândă.

    • Adoptarea și realizarea măsurilor de protecție socială.

  • Piața muncii se întemeiază pe întâlnirea și confruntarea cererii cu oferta.

  • Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat într-o economie, exprimată prin numărul de locuri de muncă.

  • Factori principali ce determină cererea de forță de muncă:

    • Volumul producției (influență direct proporțională).

    • Productivitatea muncii (influență invers proporțională).
      T = Q/W

  • Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii societății în condiții salariale, exprimată prin numărul celor apți de muncă disponibil.

  • Cererea și oferta de forță de muncă sunt mărimi dinamice legate de dezvoltarea economico-socială și populație.

  • Forța de muncă:

    • Calificată: stăpânește o anumită meserie sau a fost instruită profesional.

    • Semicalificată: nivel înalt de îndemânare într-un câmp de activitate îngust.

    • Necalificată: necesită puțină instruire specializată.

  • Factori care influențează eficiența muncii:

    • Educația.

    • Sănătatea forței de muncă.

    • Stimulentele oferite muncii.

    • Disponibilitatea unor factori de înaltă calitate.

  • Indicatori pentru caracterizarea numărului forței de muncă:

    1. Populația totală

    2. Populația ocupată

    3. Populația activă

      • Populația obişnuit activă

      • Populația curent activă sau forţa de muncă

    4. Populația economic non-activă

    5. Populația obişnuit neactivă

    6. Populația curent neactivă (populația care nu este cuprinsă în forţa de muncă)

    7. Numărul salariaților

  • Aspecte importante:

    • pe termen scurt, cererea de muncă este invariabilă.

    • oferta de muncă se formează în cursul unui timp îndelungat.

    • oferta de muncă nu se formează în exclusivitate pe principiile economiei de piaţă.

    • cererea şi oferta de muncă nu sunt omogene.

2.2. SALARIUL

2.2.1. Salariul – răsplata pentru muncă

  • Salariul reprezintă suma plătită pentru a obține serviciul factorului muncă.

  • Salariul este un cost pentru întreprinzător și un venit pentru posesorul factorului muncă.

  • Salariul nominal se referă la suma totală de bani câștigată de către un lucrător.

  • Salariul real se referă la “coșul” cu bunuri și servicii pe care el îl poate cumpăra cu salariul nominal.

2.2.2. Primele teorii despre salarii

  • Thomas Robert Malthus și teoria de subzistență a salariilor

    • Populația tinde să crească în progresie geometrică, în timp ce resursele cresc aritmetic.

    • Salariile nu pot crește peste un nivel modest de subzistență.

  • David Ricardo și teoria salariilor bazată pe „fondul de salarii”

    • Prețul forței de muncă depinde de nivelul cererii și ofertei.
      Salariul = \frac{Fondul\, total\, de\, salarii}{populatia\, totala}

  • Karl Marx și teoria salariilor bazată pe „fructul întreg al producției”

    • Muncitorului i se cuvine întregul fruct al producției.

2.2.3. Teoria productivității marginale a muncii

  • Antreprenorii nu vor cumpăra forța de muncă decât dacă salariul este mai mic decât produsul marginal al unei unități suplimentare de forță de muncă.

  • Curba cererii pentru forță de muncă este identică cu curba productivității câștigului marginal.
    Elasticitatea cererii pentru muncă este importantă în stabilirea salariilor.

  • Elasticitatea cererii pentru muncă

    • Cererea pentru muncă va fi elastică dacă:

      • cererea pentru produsul final va fi elastică

      • forța de muncă poate fi înlocuită cu altă forță de muncă

      • alți factori (în special capitalul) pot fi înlocuiți cu forță de muncă

      • costurile datorate muncii reprezintă o parte mare din costurile totale

  • Ofertă de forță de muncă

    • Mobilitatea forței de muncă constituie un factor important în evaluarea ofertei de forță de muncă

2.2.4. Teoria salariilor bazată pe negociere

*Sindicatele reprezintă furnizorii monopoliști de forță de muncă, iar patronii sunt cumpărători monopoliști.
*Guvernul urmărește să mențină economia la un anumit nivel.
*Negocierea colectivă
* Muncitorii au format sindicate care să-i reprezinte în orice negociere ce urmează să aibă loc.
* Funcțiile sindicatelor sunt următoarele:
* Asigurarea unei plăți adecvate membrilor pentru eforturile lor în serviciul în cauză.
* Asigurarea îmbunătățirii condițiilor de lucru.
* Asigurarea facilităților educaționale, recreative și sociale.

2.2.5. Condiții favorabile creșterii salariilor

  • Cererea pentru bunuri este puternică

  • Salariile mărite pot fi justificate pe baza productivității mărite.

  • Când există o prea numeroasă forță de muncă în industrie

  • Antreprenorii câştigă “rente economice”

  • Patronul lucrează cu costuri scăzute

2.2.6. Forme de salarizare

  • Fiecare formă de salarizare realizează, într-un mod specific, legătura între participarea la muncă, rezultatul muncii, salariul și alte condiții, reflectând calitatea, cantitatea și însemnătatea activității depuse.
    Salarizare în regie

  • Salarizarea în acord

  • Salarizarea mixtă

UNITATEA DE INVATARE 3 PIAŢA MONETARĂ

  • Obiective

    • Definiți conținutul pieței monetare și principalele componente ale acesteia

    • Prezentați principalele categorii de bănci și să precizați funcțiile acestora

    • Identificați componentele masei monetare

    • Reprezentați grafic echilibrul pieței monetare și să interpretați modificările induse de extinderea și contracția cererii și ofertei de monedă asupra punctului de echilibru

  • Rezumat

    • Piața monetară reprezintă locul de întâlnire al cererii și ofertei de monedă.

    • Băncile reprezintă cel mai important actor al pieței monetare

    • Cantitatea de monedă existentă într-o economie formează masa monetară.

    • Echilibrul pieței monetare, reprezentat de egalitatea cererii cu oferta de monedă este unul dintre echilibrele macroeconomice fundamentale în economiile contemporane.

  • Cuvinte cheie
    * Bani
    * Bănci
    * Funcții active
    * Funcții pasive
    * Masa monetară
    * Agregate monetare
    * Cerere și ofertă de monedă

3.1. Banii şi băncile – elemente fundamentale ale pieţei monetare

  • Apariția, dezvoltarea și funcțiile pieței monetare se explică în corelație cu dezvoltarea schimbului și cu realizarea funcțiilor banilor.

  • În practică pe piața monetară se desfășoară o activitate cu caracter lucrativ, activitate la care participă agenții economici care concentrează cererea și oferta de monedă provenită de la populație sau agenți economici primari.

  • Participanții la operațiunile pieței monetare sunt băncile.

  • Băncile asigurau păstrarea unor obiecte de valoare, cum ar fi cele din metale prețioase.

  • Autentice, moderne, pot fi considerate băncile care și-au propus emisiunea de bilete de bancă

  • Băncile au primit atributul de comerciale, iar odată cu trecerea timpului funcțiile și rolul lor să fie din ce în ce mai complex, ajungând în zilele noastre să reprezinte unul din pilonii de bază ai economiei moderne.

  • O entitate economică de stat, privată sau mixtă ale cărei funcții principale sunt:

    • atragerea mijloacelor băneşti temporar disponibile ale clienţilor în conturile deschise acestora

    • efectuarea de viramente între conturile clienţilor şi de transferuri în conturile deschise la bănci

    • acordarea de credite pe diferite termene

    • emiterea de instrumente de credit şi efectuarea de tranzacţii cu astfel de instrumente

    • vânzare - cumpărare de valută

    • alte operaţiuni

  • Funcțiile clasice ale unei bănci se pot grupa în active și pasive.

Funcțiile active

  • acordarea de credite persoanelor fizice și juridice, care prezintă bonitate financiară

  • inițierea și organizarea de societăți comerciale pe acțiuni

  • gestionarea conturilor deponenților prin supravegherea mișcării banilor în conturile unităților solicitante

  • efectuarea de operațiuni cu titlurile de valoare ale societăților comerciale, ale persoanelor fizice și juridice

  • crearea de instrumente financiare proprii (active financiare).

Funcțiile pasive

  • atragere și păstrare de către unitățile bancare a disponibilităților monetare existente la un moment dat într-o economie, respectiv:

    • atragerea spre păstrare a economiilor băneşti ale populaţiei şi agenţilor economici nonfinanciari (denumite depozitele clienţilor).

    • desfăşurarea operaţiunilor de casă ale agenţilor economici şi instituţiilor care solicită acest lucru

    • efectuarea de plăţi la ordinul deponenţilor din depozitele acestora constituite la bancă

  • Funcții noi:

  • coordonează încasările și plăţile din întreaga economie naţională

  • centralizează economiile băneşti ale agenţilor economici şi ale populaţiei pe care le orientează spre domeniile principale

  • reglează creditul, impun debitorilor condiţii de bonitate financiară

  • selectează, pe baza criteriilor de eficienţă, proiectele de dezvoltare economică ce urmează să fie finanţate prin credite orientează dezvoltarea economică şi contribuie la modificarea structurilor economiei naţionale

  • creează putere de cumpărare adiţională

  • efectuează operaţiuni cu titluri de valoare.
    În prezent se manifestă și o nouă tendință, aceea de universalizare a funcțiilor pe care le îndeplinește orice unitate bancarfinanciară.

  • clasifica băncile astfel: banca centrală, băncile comerciale, băncile de comerţ exterior, casele de economii, uniuni de credite, bănci cooperatiste, societăţi de asigurări, etc.

  • Funcțiile principale ale băncii centrale sunt:

    • asigurarea si reglarea cantităţii de bani in circulaţie şi a ratelor dobânzii

    • prevenirea falimentelor bancare, falimente care ar putea deregla mecanismul bancar în general

      • guvernele pot deţine un cont la banca centrală îşi completează cecuri pentru acest cont, iar în unele ţări emite obligaţiuni prin intermediul acestei bănci.

Unitățile sistemului bancar din România sunt structurate astfel:

  • Banca Naţională ca bancă centrală de emisiune

  • băncile comerciale

  • instituţiile specializate de credit

  • Operaţiunile pasive constau în formarea resurselor necesare desfăşurării activităţii Băncii Naţionale
    Operaţiunile active facilitează utilizarea de către Banca Naţională a resurselor de creditare din economia naţională:

  • Instituţiile specializate de credit - Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), instituţiile de credit mutual

3.2.Moneda, masa monetară şi structurile ei; Agregatele monetare

  • Funcțiile banilor, moneda este premisa oricărei forme de piață și de concurență; nici-un flux economic real nu se poate desfășura fără contribuția acesteia.

  • Caracteristicile instrumentelor monetare:

    • general - acceptate în orice moment și în orice loc al unei comunități

    • nedeterminat - permit transformarea lor în orice marfă și achitarea oricărei datorii

    • imediat - reglarea instantanee și definitivă a vânzării-cumpărării de bunuri și servicii

  • Banii constituie o putere de cumpărare ușor transferabilă

  • Atributele fundamentale ale monedei:

    • acceptabilitatea

    • convenabilitatea

    • durabilitatea

    • divizibilitatea

    • stabilitatea

    • greutatea falsificării

  • În economia de piață, moneda se întâlnește sub două forme: moneda în numerar și moneda scripturală

Masa monetară

  • Este reprezentată de cantitatea de monedă existentă în circulație într-o economie națională sau într-o zonă determinată și într-un interval de timp delimitat
    M=\frac{T*P}{V}

  • Masa monetară este alcătuită din două mari componente:

    • disponibilitățile monetare propriu-zise

    • disponibilități semi-monetare
      *Structurile masei monetare în ţările care folosesc sistemul Contabilităţii Naţionale se face cu ajutorul agregatelor monetare.
      *Agregate monetare:

    • M1 (masa monetară în sens restrâns): numerar în circulație, depozite la vedere, cecuri la purtător.

    • M2 (masa monetară în sens larg): M1, depozite la vedere neoperabile prin cecuri, depozite la casele de economii, depozite la termen, depozite la termen în valută, acțiuni ale fondului de ajutor reciproc.

    • M3 :lichiditățile terțiare- active cu un grad mic de lichiditate(valori mobiliare private și publice ,depuneri pe termen limitat și bonurile de economii ,

  • În economia românească de tranziție s-au autonomizat două agregate monetare: M1 și M2

3.3 Instrumente pe piaţa monetară

  • Participanţi la piaţă utilizează pieţele monetare pentru nevoile lor de a primi sau acorda bani cu împrumut. O atenţie se acordăm asupra instrumentelor existente şi utilizate pe piaţa monetară Modalităţile în abordarea diferitelor tipuri de instrumente sau titluri de valoare care se utilizează pe pieţele monetare, dar cea mai cunoscută rămâne cea care clasifică

    • instrumente cu discount

    • instrumente purtătoare de dobândă

    • produse derivate

Instrumente cu Discount

  1. Bonuri de tezaur(T-bill): Reprezintă un instrument pe termen scurt, negociabil, emis de guvern( Banca Centrală)

  2. Cambiile O cambie reprezintă un instrument de plată, un ordin de a se plăti deţinătorului o anumită sumă de bani la o anumită dată viitoare precizată, sau la prezentare, în genul unei poliţe la termen sau la vedere, o promisiune scrisă de plată a unei datorii pe termen scurt.

  3. Cecul
    Valoarea cecului este incasat de : * Trăgător
    *Beneficiar - are are depus cecul la bancă
    Efecte de comerţ.Instrument negociabil,se foloseşte cu predilecţie pe pieţele monetare solide.Este o promisiune pe termen scurt , negarantată.

Instrumente purtătoare de dobândă

  1. Certificate de depozit - sunt recunoscute sub această denumire tocmai datorită discountului faţă de valoarea paritară cu care sunt emise, şi care reflectă rata curentă a dobânzii pe termen scurt.

  2. Aranjamente de răscumpărare (Repo)- Vânzătorul primeşte de asemenea dobândă în plus faţă de cash, de-a lungul întregii durate a tranzacţiei, la o rată care poartă şi denumirea de rată Repo. În scopul injectării de lichiditate Banca Naţională a României cumpără de la bănci active eligibile pentru tranzacţionare.
    Aranjamente Reverse Repo, sunt operaţiile unde Cumpărătorul cumpără bonuri de tezaur contra cash

Produs derivate- O înţelegere între două contrapartide

Una dintre cele mai importante utilizări ale produselor derivate este cea de " hedging

3.4. Echilibrul pieţei monetare

*Piaţa monetară este locul de întâlnire între cererea şi oferta de monedă
*Echilibrul acestei pieţe se manifestă atunci când oferta agregată de mmonedă este egală cu cererea agregată de monedă
Poziţia la care cele 2 se îmtalnesc reprezintă echilibrul .
*Starea de echilibru a pieţei monetare este o stare spre care piaţa monetară tinde să o realizeze
Modificarea simultană în sensul contracţiei cererii şi ofertei de monedă sau al expansiunii acestora, menţine nivelul anterior al ratei dobânzii de echilibru.

UNITATEA DE INVATARE 4 PIAŢA DE CAPITAL

  • Obiective

    • Definirea conceptelor de bază ale pieței de capital

    • Analizarea comparativă a acțiunilor și obligațiunilor

    • Prezentarea principalelor componente ale pieței de capital

    • Înţelegerea mecanismelor tranzacțiilor la vedere și la termen care se derulează pe piața de capital

  • Rezumat

    • Piața de capital este o piață financiară specializată în tranzacționarea de active financiare pe termen lung

    • Cea mai importantă fiind împărțirea acesteia în piață primară și piață secundară.

    • Acțiunile sunt titluri de proprietate cu venit variabil și obligațiunile sunt titluri care atestă o creanță, aducând posesorului un venit fix.

    • Cea mai importantă instituție a pieței de capital este bursa de valori.

  • Cuvinte cheie
    * activ real
    * activ financiar
    * piața bancară
    * piața monetară
    * piața de capital
    * piața primară, secundară
    * acțiuni, obligațiuni
    * burse de valori
    * piață extrabursieră

4.1. Concepte de bază ale pieţei financiare

  • Circuitele activelor financiare au drept scop satisfacerea nevoilor economice și finalizarea prin profit.
    Activele sunt de două feluri:
    *Reale, formate din bunuri corporale sau incorporale;
    *Financiare, materializate prin înscrisuri care consagă drepturile băneşti ale deţinătorilor lor.

Piața financiară este formată din 3 mari sectoare:
*Piața bancară se caracterizează prin tranzacții cu active bancare nonnegociabi/e, a căror lichiditate este maximă.
*Piața monetară este caracterizată prin tranzacții cu active financiare pe termen scurt de către societățile financiare.
*Piața de capital este specializată în tranzacții cu active financiare pe termen rnediu și lung.

*Transferurile de capital între economii se pot efectua prin diferite modalități, cum ar fi direct sau mediat.
Transferul de capital dintre cei ce economisesc și cei ce au nevoie de capital se poate face numai în 3 modalități:
*Transferuri directe de bani şi titluri de valoare, atunci când o firmă vinde acţuni sau obligaţiuni, direct către investitori, fără să apeleze la intermediari.
*Transferuri prin intermediul unui dealer (o casă de investiţii).
*Transferuri printr-un intermediar financiar (bancă, fond mutual)
*Cererea de capital provine din partea societăților publice și private, instituții financiar-bancare naționale și internaționale, societăți de asigurări etc.
*Oferta de capital provine din economisire
*Investitorii pot fi individuali (persoane fizice sau juridice care realizează tranzacţii de dimensiuni modeste) sau instituţionali (societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari: bănci, societăţi de asigurare, societăţi de investiţii, fonduri mutuale, fonduri de pensii

4.2. Tipologia pieţelor de capital

*Piaţa primară - negociatea initial a titlurilor financ