lectia 4 roman

Res Nullius Divini Juris

Subcategoria bunurilor nimănui de origine juridică divină, incluzând bunuri improprii folosinței laice, afectate cultului public sau simbolisticii mistice. Se subdivide în:

Res Sacrae

Consacrate printr-un ritual special (consecratio) printr-o hotărâre a poporului roman (lege, senatus-consult, constituțiune imperială). Include temple, altare, statui ale zeilor (dii superi), sanctuare pentru cultul zeilor celești. Laicizarea acestor bunuri se numea profanatio.

Res Religiosae

Cult propriu al fiecărei familii romane, venerând memoria strămoșilor zeificați (dii mani sau dii inferi). Mormintele și pietrele tombale erau considerate lucruri religioase.

Res Sanctae

Pentru protecție, unele bunuri (porțile și zidurile cetății, pietrele de frontieră) au fost considerate sacrosancte, fiind scoase din circuitul juridic civil (res extra commercium).

Res Nullius Humani Juris

Bunuri nimănui consacrate de dreptul profan (omenesc), împărțite în:

Res Communes

Bunuri care nu pot fi obiectul proprietății exclusive: aerul, apa potabilă, marea și malurile ei, apele curgătoare. Sunt bunuri comune, ale tuturor.

Res Publicae

Statul roman, ca persoană juridică supremă, își rezerva domenii precum servii publici (sclavii in uso publico), ager publicus (pământul statului), succesiunile vacante, porturile și alte locuri publice.

Res Universitatum

O formă particulară a lucrurilor publice, aflate în proprietatea persoanelor juridice, ca cetățile, municipiile, orașele italice: teatrele, arenele, circurile, stadioanele. Sunt destinate nevoilor generale și nu pot fi obiectul aproprierii private.

Noțiuni Generale

Bunuri (Bona) sau Lucruri (Res)

În dreptul roman și dreptul civil postnapoleonian, sunt legate de apropriere (însușirea în proprietate a unui obiect material sau a unei valori, numit obiect material al dreptului).

Patrimoniul
În Vechiul Drept Roman

O sferă restrânsă de bunuri corporale (corpores) moștenite de către pater familias, care trebuia să le transmită moștenitorilor familiei agnatice.

În Accepțiunea Contemporană

Universalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică, aparținând unui titular (persoană fizică sau juridică), păstrându-și individualitatea și regimurile juridice distincte.

Diviziunea Lucrurilor. Criterii

  1. Criteriul patrimonial (summa divisio)

  2. Criterii subsecvente (subsidiaria divisio)

I. Diviziunea bunurilor din patrimoniu (res sive bona in patrimonio)
1) Criteriul integrării bunului într-un patrimoniu identificabil

După acest criteriu, bunurile in patrimonio (apte sau proprii apropriațiunii) au fost divizate în:

  • categoria bunurilor nimănui (res nullius);

  • categoria bunurilor apropriate, însușite (res privatae).

2) Criteriile constituirii subdiviziunilor bunurilor in patrimonio

A) Criteriul importanței formale a bunului în cadrul patrimoniului cetățeanului roman

În funcție de acest criteriu, bunurile au fost divizate în:

  • res mancipi - bunuri susceptibile a fi dobândite, în Epoca Veche, doar printr-o mancipațiune sau printr- o cesiune în prezența magistratului;

  • res nec mancipi puteau fi obținute în proprietate quiritară (sancționată de normele lui jus civile) și prin simpla tradițiune (traditio) eventual, printr-o in jure cessio (predare în fața magistratului).

B) Criteriul corporalității bunurilor

După criteriul “corporalității”, lucrurile erau divizate în:

  • res corporales (corporale);

  • res incorporales (incorporale).

C) Criteriul muvabilității bunurilor corporale

După criteriul fizic al muvabilității, bunurile se împărțeau în:

  • mobile;

  • imobile.

D) Criteriul naturii bunurilor asociat intenției părților dintr-un raport juridic

După natura bunurilor și intenția părților, lucrurile corporale mobile au fost divizate în:

  • lucruri de specie (ad species);

  • lucruri de gen (in genus).

E) Criteriul consumptibilității

După criteriul consumptibilității, res privatae au fost divizate în:

  • res quae primo usu consumumptur (consumptibile după un prim uzaj);

  • res quae nec primo usu consumumptur (bunuri neconsumptibile).

F) Criteriul fungibilității bunurilor

În funcție de acest criteriu, bunurile au fost divizate în:

  • lucruri fungibile;

  • lucruri nefungibile.

G) Criteriul accesorialității bunurilor

În funcție de acest criteriu, bunurile au fost divizate bunurilor în:

  • res principalem (bunuri principale);

  • res accessorium (bunuri accesorii).

II. Diviziunea bunurilor non - patrimoniale (res extra patrimonium)

Aceste se împart în două mari subcategorii, ambele comportând subdiviziuni particulare, după cum urmează:

1. Res nullius divini juris

(masa de bunuri improprii folosinței “omenești”, laice, bunuri afectate exercitării unui cult public, ori destinate simbolisticii mistice) cu trei subdiviziuni:

  • A) Res sacrae (templele, altarele cu accesoriile și inventarul acestora, statuile zeilor, sanctuarele folosite în celebrarea cultului zeilor celești);

  • B) Res religiosae (mormintele și semnele particulare ale acestora precum pietrele tombale, stelele funerare);

  • C) Res sanctae (porțile și zidurile cetății sau pietrele de frontieră).

2. Res nullius humani juris cu trei subdiviziuni:

  • A) Res communes (aerul, apa potabilă, marea și malurile ei, apele curgătoare);

  • B) Res publicae (in publico usu) - bunurile aflate în proprietatea statului (succesiunile vacante, porturile, alte locuri și domenii publice);

  • C) Res universitatum (teatrele și arenele; circurile; stadioanele amenajate pentru locuitorii acelor așezări).

Proprietas

Noțiune și evoluție istorică
Accepțiunile noțiunii de proprietate

Sensurile economic și juridic ale noțiunii de proprietate sunt astăzi relativ diferite în raport cu cele stabilite de către jurisprudenții romani. Teoreticienii contemporani ai dreptului civil consideră că proprietatea, în sensul ei economic, reprezintă o condiție de existență a fiecărui mod de producție, a oricărei societăți. Într-o manieră reducționistă, proprietatea n-ar fi decât un raport de apropriere de către oameni a bunurilor materiale. Din unghiul juridic al analizei noastre, proprietatea apare ca fiind un drept de însușire (apropriere) asupra unui bun (indiferent care i-ar fi natura), drept consacrat de puterile publice și garantat, asigurat, de forța de constrângere pe care se sprijină respectivele puteri publice (de regulă, statul în cadrul societăților etatice moderne). În dreptul roman, proprietatea a evoluat din Epoca Străveche la aceea Postclasică, străbătând, astfel, trei importante forme:

  1. proprietatea colectivă, gentilică;

  2. proprietatea familială, paternală;

  3. proprietatea individuală, absolută.
    Această expresie (plena in re potestas) sugerează recunoașterea, în persoana “proprietarului”, mai curând, a stăpânului bunului, deplinelor puteri pe care jus civile le putea conferi unei persoane în raport cu un res.

Evoluția istorică a proprietății private. Câteva repere

În Epoca Străveche, proprietatea era determinată de modul de organizare tribală a societății romane. Folosința comună (cum spun cercetătorii germani) sau colectivă asupra terenului pe care tribul îl stăpânește nu presupune și o apropriere individuală a vreunei părți din acesta. Familiile au primit în “folosință temporară” câte o suprafață de pământ în interiorul cetății (intra muros), suprafață, de regulă, insuficientă pentru asigurarea necesităților alimentare ale familiei. Din acest motiv, familiile romane au primit, spre folosință agricolă, câte o suprafață de pământ și în afara zidurilor cetății (extra muros). În Epoca Veche, Lex Duodecim Tabularum atestă existența, alături de vechea proprietate gentilică, tribală, comună sau colectivă, și a unei proprietăți familiale.
Tot în Epoca Veche au apărut germenii proprietății individuale, private. Deci, proprietatea privată a coexistat la început cu aceea colectivă și cu proprietatea familială.
Fenomenul descris mai sus este de lungă durată, acoperind întreaga perioadă a Republicii și începutul Principatului. Prin reforme juridice succesive, ager publicus a devenit ager privatus.
Privatizarea pământului italic (ager italicus) a luat amploare după aservirea întregului Latium Romei (urmare înăbușirii răscoalei Ligii Latine împotriva Romei, răscoală care a durat doi ani: 340-338 a.Cr.) și, mai ales, după războiul social din anul 90 a.Cr., când întreg teritoriul italic a devenit ager publicus și apoi a fost împărțit marilor familii din ordinul senatorial și veteranilor de război.

Principalele forme ale proprietății private și conținutul acestora
Dominium ex jure Quiritium

Dominium ex jure Quiritium, care nu putea fi exercitată decât de către cetățenii romani, evocă, prin însuși conținutul semantic al expresiei, ideea de putere (dominium, termen sugerat ca rădăcină lexicală și de domus - casă -, ca spațiu al exercițiului plenar al puterii lui pater familias) și pe aceea de tradiție romană (quiriții fiind primii locuitori ai cetății, oștenii conduși de Romulus și Remus, deci, cei ce aveau dreptul să poarte lăncii.
Pe de altă parte, doar anumite lucruri erau susceptibile a fi dobândite în proprietate quiritară iar asupra acestora dreptul cetățeanului roman era un drept absolut (intangibil prin acte juridice ale terților) și perpetuu (nedeterminat, nelimitat din perspectivă temporală).

Dominium bonitarium

Proprietatea bonitară (in bonis habere, in bonis esse, bonitarium dominium) a fost reglementată, nu de normele lui jus civile, ci, de acelea cuprinse în jus gentium (dreptul ginților). Această formă de proprietate îi avea ca subiecte de drept pe străinii (peregrinii) din provinciile romane (unde este regăsită sub formula “proprietate provincială).

Proprietatea peregrină

Proprietatea peregrină putea fi dobândită la Roma doar pe cale excepțională de către străinii (peregrinii) care, în prealabil, se bucurau de exercițiul lui jus commercii (dreptul de-a încheia acte juridice sub imperiul și protecția normelor de jus civile