lectia 6 roman

Unitatea de învățare 7. Moduri de dobândire a proprietății

Unitatea de învățare 7 se axează pe studiul modurilor de dobândire a proprietății, analizând:

modurile originare: ocupațiunea, accesiunea, specificațiunea, culegerea fructelor.
modurile derivate convenționale formaliste: mancipațiunea, cesiunea.
modurile neformaliste: tradițiunea.
După parcurgerea acestei unități, studenții vor putea:
Să se familiarizeze cu problematica modurilor de dobândire a proprietății.
Să enumere modurile originare și derivate de dobândire a proprietății.
Să definească noțiunile de ocupațiune, accesiune, specificațiune, mancipațiune, cesiune și tradițiune.
Să explice condițiile și formele tradițiunii.
Să integreze cunoștințele dobândite în ansamblul cunoștințelor de drept privat și să le aplice la materiile de drept civil.
Durata medie de parcurgere a unității este de 2-3 ore.

Secțiunea I. Noțiuni introductive în materia dobândirii proprietății

&1. Moduri convenționale și neconvenționale de dobândire a proprietății

Literatura romanistă distinge între modurile originare și derivate de dobândire a proprietății, la care se adaugă înstrăinările etatice și subdiviziuni generice ale modurilor derivate, precum:

moduri convenționale
moduri non-voluntare

&2. Câteva accepțiuni

În accepțiunea specifică, "mod" (modus) reprezintă o operațiune juridică, o acțiune permisă de:

jus civile (jus Quiritium)
jus gentium
jus praetorium (jus honorum)
Modus constituie operațiunea juridică particulară prin care se asigură:
dobândirea unui res nullius
transferul unui res privatae de la cedens la accipiens
transformarea unei “stări de fapt” (posesia îndelungată) într-o “stare de drept” (proprietatea).
Când modul de dobândire este voluntar, actul juridic produce efectele consacrate într-un scop deliberat și cuprinde:

un element intențional, volițional, subiectiv (scopul deliberat de transmitere a dreptului de proprietate).
un element material, obiectiv, vizibil (eliberarea efectivă a bunului):- remiterea sau livrarea, predarea bunului (corpus).

punerea în posesie reală, constând în disponibilizarea tuturor prerogativelor de proprietar (acordarea “folosinței” prerogativelor dobânditorului).
Termenul “originar” reprezintă un act de apropriere de început, o acțiune independentă, nedeterminată de vreo altă voință, sugerând că cel care găsește un bun abandonat sau care vânează, pescuiește, ocupă un teren părăsit, este independent.
Dimpotrivă, termenul “originar”, asociat cu “modus”, accentuează existența unui proprietar anterior (alienator, cedens) care presupune transferul dreptului său către un succesor (dobânditor). Un astfel de transfer “derivat” se bazează pe acordul de voință (consensus) al părților la raportul juridic.
Termenul “convențional” are două sensuri:
“înțelegere juridică”, “acord juridic” (modul convențional este o convenție, un act juridic bilateral).
“executare” a obligațiilor contractuale asumate printr-un contract de bază (emptio venditio, donatio etc.).
În dreptul roman clasic, consimțământul părților și contractul lor de bază nu sunt suficiente pentru transferarea proprietății. Transferul valid trebuie desăvârșit printr-un “modus”, o operațiune specifică de realizare efectivă a scopului translativ. Un act încheiat *solo consensu* (prin simplul acord de voință) poate fi necesar, dar insuficient.
"Titulus" (titlu) este ”semnul” sub care un eveniment se petrece. Apare ca fiind primul act (primus actus) al raportului de transfer, constând din contractul de bază (emptio venditio, donatio), acte care generează o obligație reciprocă de a transfera, astfel încât, cedens conservă proprietatea până la încheierea operațiunii translative (modus transferendi).
$Art.1273$ : Constituirea şi transferul drepturilor reale. (1) Drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen. $Art.1.674$ : Transmiterea proprietăţii: Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.
Modus transferendi, în dreptul roman, este o etapă ulterioară, secundară, sau un al doilea act juridic al aceleiași înstrăinări, fiind o executare a unei obligații inițiale generate și asumate prin contractul de bază (titulus). Justinian a atenuat principiul necesității tradițiunii, deschizând o cale spre afirmarea principiului consensualismului pur (solo consensu). "Traditionibus et usucapionibus dominia rerum, non nudus pactis transferentur" (Codex, II,5,20). Proprietatea se transferă prin tradițiune și uzucapiune, nu prin simple convenții. Justinian a restrâns modul de transfer la operațiuni sau formalități mai simple, quasi-simbolice:
înscrierea și înregistrarea transferurilor imobiliare în registre publice.
facerea de simple declarații scrise de punere în posesie.
efectuarea unei tradițiuni fictive.
predarea titlului de proprietate sau a cheilor casei înstrăinate (ca simboluri ale transferului).

Secțiunea a II-a. Modurile propriu-zise de dobândire a proprietății

&1. Înstrăinările etatice

Statul roman proceda la înstrăinări de bunuri în favoarea cetățenilor săi:

Punerea la dispoziția cetățenilor a terenurilor degradate (ager occupatorius, arcifinalis) pentru îmbunătățiri funciare.
Închirierea cetățenilor a suprafețe agricole pe perioade de cinci ani, în schimbul unei plăți (vectigal).
Conferirea în plină proprietate a terenurilor frontaliere coloniilor care asigurau paza fruntariilor.
Vânzarea particularilor a terenurilor cu construcții sau edificiile statului.
Vânzarea bunurilor mobile (sclavii publici -servi publici-) la licitațiile organizate de questori, cu bucata (venditio sub corona, venditio sub hasta) sau în loturi (bonorum sectio).

§2. Modurile originare de dobândire a proprietății

Modurile originare au ca obiect bunurile neapropriate (res nullius):

occupatio (ocupațiune)
accessio (accesiune)
specificatio (specificațiune)
fructi perceptio (culegerea fructelor)

1. Ocupațiunea (occupatio)

Prin ocupațiune se dobândește proprietatea asupra unui bun fără stăpân (res nullius, res privatae) sau asupra unui bun abandonat (res derelictae), dacă există intenția aproprierii. Sunt susceptibile de apropriere:

bunurile mobile care n-au fost niciodată apropriate (fauna marină, animalele sălbatice, păsările etc.).
bunurile imobile sau mobile lăsate fără stăpân (hereditas jacens) sau abandonate (derelictio).
bunurile imobile care n-au fost niciodată însușite de cineva (insulele marine sau oceanice).
bunurile mobile luate ca pradă de la un dușman de către un cetățean roman.
Occupatio este o detenție, o posesie de facto asupra unui res mancipi (mobil sau imobil) în urma unui act unilateral, fie că provine dintr-un deces fără moștenitor (hereditas jacens), fie dintr-un abandon voluntar (res derelicti).
Descoperirea unei comori constituia sursă a proprietății apropriate prin ocupațiune dacă:

obiectele găsite sunt de valoare.
descoperirea este întâmplătoare.
comoara este tăinuită de mult timp, făcând imposibilă identificarea tăinuitorului.
comoara este ascunsă în locuri improprii folosinței obișnuite.
Jurisprudenții au avut viziuni diferite asupra dreptului ocupantului de a obține proprietatea tezaurului:

Unii (Manlius Manilius, Iunnus Brutus) considerau comoara ca fiind un accesoriu al fondului principal (pars fundi), conferind dreptul de proprietate titularului terenului.
Alții (Massurius Sabinus), considerau comoara ca fiind un bun al nimănui (res nullius), apt de însușire prin ocupațiune.
Împăratul Hadrianus discrimina soluțiile juridice în funcție de regimul suprafeței de teren și de conduita descoperitorului:- Dacă descoperitorul a acționat neintenționat și comoara se afla într-un fond privat, el va trebui să împartă cu proprietarul fondului comoara în părți egale.
Comoara se cuvine proprietarului terenului în care descoperirea s-a produs în urma unor cercetări premeditate.
În dreptul lui Justinian, s-a păstrat distincția între “descoperitor” și “ocupant”, fiind favorizat descoperitorul. Părerile romaniștilor înclină spre soluția condominium-ului.
Un alt caz special este acela al vânatului pe terenul altuia. Dacă terenul este afectat vânătorii, vânatul se cuvine vânătorului. Altfel, în funcție de probele din proces, vânătorul va putea să răspundă:
fie penal (pentru o injuria, o infracțiune) dacă a pătruns pe spațiul interzis cu rea-credință și cu scop distructiv.
fie pentru comiterea unei tulburări de posesie (delict pentru care proprietarul are la dispoziție interdict posesoriu pretorian - uti possidetis) și va fi obligat la plata daunelor-interese.

2. Accesiunea (accessio)

Accesiunea reprezintă acel mod originar de dobândire a proprietății care are loc în urma absorbției unui bun accesoriu într-un bun principal. Reglementările romane refuză proprietarului lucrului accesoriu dreptul de a-l reclama în două ipoteze:

când, urmare desprinderii bunului accesoriu, s-ar aduce atingere integrității bunului principal.
când, urmare absorbției în bunul principal, lucrul accesoriu ar deveni neidentificabil.
Accesiunea prin uniunea bunurilor nu conferea titularului fondului principal o proprietate definitivă și totală asupra bunului în integralitatea sa. În cazul încorporării materialelor aparținând altei persoane (tignum junctum), proprietarul construcției dobândea un temporar drept de proprietate asupra materialelor, dreptul celuilalt proprietar fiind doar suspendat pe durata existenței edificiului.
Accesiunea propriu-zisă (accessio stricto-sensu) nu era omogenă. Formele particulare erau:

A) Aluviunea și avulsiunea (alluvio et avulsio)

Materialele aluvionare și suprafețele desprinse din mal deveneau obiect al proprietății fondului de atașare.

B) Albia abandonată și insula apărută în mijlocul fluviului (alveus fluminis derelictus ac insula in flumina nata)

Proprietatea asupra bunurilor imobile atașate fondurilor despărțite se cuveneau proprietarilor fondurilor riverane direct proporțional cu întinderea fondurilor lor, urmând ca criteriu de demarcație linia transversală trasată pe albie sau pe insulă.

C) Semănătura și plantațiile (satio et plantatio)

Plantațiile și semănătura aparțin proprietarului terenului (fondului principal). Dreptul se năștea când plantele pune vor fi prins rădăcini.

D) Construcția pe teren străin sau cu materiale străine (inaedificatio)

Superficiarul (constructorul) va pierde dreptul de proprietate, atât asupra edificiului, cât și asupra materialelor de construcție utilizate, dacă edificiul este ridicat pe terenul altuia și fără acordul proprietarului. Superficiarul care s-a aflat în eroare cu privire la proprietatea asupra fondului pe care a edificat construcția va putea revendica materialele folosite, odată cu demolarea virtuală a edificiului.

D) Accesiunea bunurilor mobile

Determinarea bunului principal în raport cu cel accesoriu se efectuează pe baza criteriului formei obișnuite a unui bun mobil. Justinian n-a observat diferența subtilă dintre accesiunea mobiliară și specificațiune. Bunurile mobile puteau forma, prin accesiune, două categorii de noi bunuri:

res unitae
res connexae

a) Res unitae

Se constituiau din bunurile care suferiseră un proces de asamblare definitivă, în sensul că titularul proprietății asupra bunului asamblat la altul nu mai poate cere dezasamblarea bunului in integrum și restituirea părții componente. Bunurile rămân etern unite.

sudura (ferruminatio) constă în asamblarea a două bunuri cu ajutorul unui material de aceeași natură, caz în care proprietatea asupra întregului este conferită proprietarului bunului principal.
scriitura (scriptura) nu aducea cu sine transferul de la proprietarul materiei inscripționate (tăbliță, pergament, papirus, hârtie) la autorul scrierii. Proprietarul hârtiei devenea și proprietarul scriiturii.
pictura (pictura) consta în îmbunătățirea estetică a unui suport material. Dreptul de proprietate asupra materialului vopsit era recunoscut în favoarea proprietarului obiectului, pe când, în cel de-al doilea caz, proprietatea era conferită pictorului.
țesătura (textura) era considerată bunul principal pe care orice cusătură, orice adaos, îmbunătățire sau broderie se atașează ca bunuri accesorii..

b) Res connexae

bunuri diferite alipite (adplumbatio) presupun alipirea lor (cu ajutorul materialelor colante) pentru punerea în valoare a unuia dintre ele. Proprietarul bunului accesoriu (al balamalei) avea împotriva proprietarului stâlpului o actio ad exhibendum.
bunuri diferite asamblate (adjunctio) presupun reunirea lor pentru asigurarea funcționării unui mecanism. Dreptul de proprietate asupra bunului anexat este recunoscut în favoarea titularului bunului principal, care deduce calitatea după criteriul funcționalității.

E) Amestecul și combinația (commixtio et confusio)

Combinarea substanțelor lichide (confusio) sau amestecul solidelor (commixtio) conduceau la apariția instantanee a unei coproprietăți (condominium), în cadrul căreia cotele-părți erau determinate de cantitățile din amestec reclamate de proprietarii exclusivi ai lor.

3. Specificațiunea (specificatio)

Există specificațiune atunci când un meșter (specificatorul) creează un bun (nova species) fără a avea acordul prealabil al proprietarului materiei prime folosite. Jurisprudenții au avut viziuni diferite asupra dobândirii bunului:

Sabinienii clamau supremația materiei, confereau proprietarului materiei prime și dreptul de proprietate asupra produsului finit.
Proculienii susțineau teza dobândirii proprietății de către specificator asupra bunului fabricat. A fost dată următoarea soluție juridică:

Dacă lucrul nou obținut de fabricant ar fi putut fi transformat în cel vechi, proprietatea se cuvenea titularului materiei prime, cu obligația plății manoperei în favoarea specificatorului.
Dacă noul bun era impropriu conversiei în materia primă (o statuie din marmură, uleiul de măsline, vinul etc.), proprietatea se cuvenea specificatorului, cu obligația de a-l despăgubi pe proprietarul materiei prime.\

4. Culegerea fructelor (fructi perceptio)

Fructele unui bun frugifer sunt rezultatele palpabile sau convenționale pe care un bun frugifer le produce, fie independent, fie în urma unei manopere, fie ca o consecință a încheierii unui contract de natură a-l face producător de fructe civile (chirii, dobânzi). Bunurile frugifere se împart în:

bunuri frugifere propriu-zise, ale căror fructe sunt produse cu regularitate și nu sărăcesc substanța bunului frugifer.
bunuri simplu-productive, ale căror produse aduc atingere integrității lor. Fructele se împart după statutul lor juridic:
fructele neseparate (unite cu bunul frugifer).
fructele separate (detașate materialicește de bunul frugifer, sau percepute).
fructele apropriate (separate și apropriate). Regula generală este că fructele se cuvin proprietarului bunului frugifer în virtutea dreptului de accesiune (Accessorium sequitur principale). În cazul condominium-ului, acționează principiul clasic: Fructus omnes augent hereditatis.
Excepții de la regula conferirii fructelor proprietarului bunului frugifer:

Emfiteotul, titular al unui drept real, devenea proprietar al fructelor prin efectul separării lor de bunul frugifer.
Uzufructuarul dobândea fructele bunului proprietarului în urma perceperii lor. Fructele bunului frugifer aparțineau uzufructuarului în limita perceperii lor.
Fermierul-locatar dobândește fructele în mod subsecvent, derivat din obligația locatorului de a-i procura locatarului folosința și dreptul de a percepe fructele bunului închiriat. Dacă locatorul denunța unilateral contractul, locatarul pierdea dreptul asupra fructelor neculese.
Posesorul de bună-credință dobândește fructele prin simplul fapt al separării lor. Din momentul în care buna-credință încetează, încetează și dreptul său de a culege fructele în prejudiciul veritabilului proprietar. S-a modificat în timpul împăratului Hadrianus, în sensul că, posesorului de bună-credință i s-a permis să păstreze doar fructele consumate prin mijloace materiele. Justinian a revenind la clasica reglementare. Posesorul de rea-credință va trebui să restituie și valoarea fructelor consumate.

§3. Modurile derivate convenționale de dobândire a proprietății

Prin “modus” înțelegem o operațiune particulară prin care se realizează transferul proprietății de la cedens (alienator) la accipiens (dobânditor). Dreptul roman sancționa moduri derivate și convenționale, realizând transferul proprietății de la cedens la accipiens:

moduri formaliste (sancționate de jus civile sau jus Quiritium):- mancipațiunea (mancipatio).
cesiunea (transmiterea) proprietății în prezența magistratului judiciar (in jure cessio).
mod neformalist (nesancționat de jus civile, dar protejat de dreptul pretorian, jus praetorium):- tradițiunea (traditio).

I. Modurile derivate convenționale formaliste de transfer al proprietății

Caracteristica esențială a acestor moduri (mancipatio et in jure cessio) este sancționarea lor prin jus civile. Tradițiunea (ca mod derivat convențional neformalist) era consacrată prin normele dreptului pretorian (honorar). Astfel, modurile formaliste permit transferul proprietății atât cu privire la bunurile corporale (quae tangi possunt), cât și cu privire la bunurile incorporale (quae nec tangi possunt), modul neformalist are ca obiect doar bunurile corporis. Primele nu comportă modalități ale dreptului de proprietate (precum termenul sau condiția), cea din urmă rămâne la dispoziția părților și sub aspectul modalităților dreptului de proprietate, precum termenul sau condiția.
Mancipațiunea (mancipatio)

a) Definiție

Mancipațiunea este modalitatea solemnă de transfer al proprietății, prevăzută de jus civile și destinată dobândirii proprietății quiritare asupra bunurilor mancipi (res mancipi). Mancipațiunea era rezervată doar cetățenilor romani sau neecetățenilor care, în conformitate cu jus civile, erau gratificați cu dreptul de-a încheia acte juridice conforme lui jus commercii. Consacrată ca modalitate de schimb de produse (permutatio, troc), mancipațiunea a fost abolită deoarece căzuse în desuetudine încă din perioada Domninatului.

b) Subiecții mancipațiunii

Mancipațiunea era rezervată cetățenilor romani capabili (cives romani optimo jure) și necetățenilor cărora li se recunoscuse dreptul de-a încheia acte juridice în conformitate cu jus civile (cei ce aveau jus commercii).

c) Obiectul material al mancipațiunii

Puteau fi mancipate doar bunurile mancipi. Res nec mancipi erau excluse.

d) Formalitățile presupuse de mancipațiune

Mancipațiunea era un act (un dublu act) juridic care, se încheia cu ajutorul balanței și al lingoului de aramă (per aes et libram). Era reclamată prezența înstrăinătorului (mancipio dans), a dobânditorului (mancipio accipiens), a purtătorului oficial al balanței (libripens) și a celor cinci martori, care trebuiau să fie puberi de sex masculin, și prezența bunului mancipat sau a unui eșantion care să simbolizeze bunul respectiv. Libribens cântărea simbolic lingoul de aramă (loco pretii, sub formă de preț), în semn că există o echivalență între actul eliberării bunului și cel al eliberării prețului de către accipiens. Mancipio accipiens trebuia să rostească formule rituale, precizând cauza mancipațiunii (justa cauză sau justul titlu) și prețul. În Epoca Clasică , neprecizarea justei cauze nu mai reprezenta un viciu. Înstrăinătorul avea, un rol pasiv, exprimându-și consimțământul prin tăcere (Qui tacit cum loqui debetur, consentire videtur). În Epoca Clasică, mancipațiunea putea fi încheiată și în formă scrisă, mult simplificată.

e) Aplicațiile mancipațiunii

Constituia un act real de dublă transmitere, un schimb spontan, imediat și simultan între mancipio dans și mancipio accipiens. Mai târziu, a devenit un mod abstract de dobândire a proprietății, nemaifiind captiva schimbului real sau fictiv de bunuri. Era aplicabilă urmatoarelor ipoteze:

contractelor de vânzare-cumpărare (emptio venditio).
contractelor de donație (donatio).
constituirea dotelor.
constituirea servituților prediale rustice.
constituirea de garanții reale (mancipația, sub forma mancipatio fiduciae causa, cea mai solemnă și puternică garanție).

f) Efectele mancipațiunii

Principalul mod, imediat și absolut, de transfer care conferea proprietatea quiritară. Plata simbolică ținea loc de preț formal, fiind necesară și suficientă pentru ca dreptul de proprietate quiritară al lui accipiens să se nască. Efecte care continuau să-i lege pe mancipio dans și mancipio accipiens:

mancipațiunea îi conferea lui accipiens dreptul de-a promova o actio in rei vindicatio în cazul pierderii posesiunii bunului transmis.
mancipațiunea făcea eficiente leges mancipii, constând în clauze accesorii convenite de părți în vederea precizării condițiilor obiective care însoțesc transmiterea bunului.
mancipatio conferea garanția contra evicțiunii, valorificată de accipiens printr-o acțiune denumită “actio auctoritatis”.

Cesiunea în fața magistratului judiciar (in jure cessio)

a) Definiție

O cesiune în fața magistratului consta de facto, într-un abandon al unui bun (res mancipi sau nec mancipi), efectuat, în cadrul unei legisacțiuni, de cedens în profitul unui accipiens și ratificat de magistrat.

b) Condițiile cesiunii

Cesiunea era recunoscută doar cetățenilor romani. Obiectul material putea consta atât dintr-un bun mancipi, cât și din bunuri nec mancipi. In jure